PREMIERĂ

Irina Popescu-Boieru, regizorul spectacolului: „Dacă cineva mi-ar adresa astăzi cunoscuta întrebare-parafrază «Mai este Alecsandri contemporanul nostru?», răspunsul meu, contrar multor așteptări și multor reacții - clișeu, ar fi «Nu, nu mai este.» Chiar dacă anumite tipologii ale dramaturgiei sale continuă să dăinuie, chiar dacă multe dintre textele lui se pretează actualizărilor și reinterpretărilor mai mult sau mai puțin forțate, opera sa dramatică rămâne una preponderent și incontestabil muzeală. Piesele, personajele și temele sale au adesea farmecul desuet al costumelor de carnaval, descoperite într-o ladă din podul casei bunicilor, parfumul demodat, dar seducător al cutiei de săpunuri franțuzești, păstrată cu evlavie ani în șir, cu toate că nu mai conține de multă vreme nimic, decât amintirea băilor de altădată. Lumea lui Alecsandri e învăluită într-o naivitate pe care epoca actuală a pierdut-o, moravurile descrise și sancționate sunt, în cele mai multe cazuri, depășite de multă vreme, noutățile «de ultima modă» din piesele sale sunt acum subiecte de istorie veche, principiile enunțate sunt de multă vreme revizuite și actualizate.Și totuși opera lui Alecsandri continuă să suscite interesul publicului, spectatorii renunță pentru o seară la un show tv pentru a se întâlni la teatru cu Chirița, ori la un serial polițist de ultimă oră pentru a se amuza cu Cânticelele comice ale Bardului. Să fie oare fiindcă în universul acestui prodigios autor dramatic, dar și teoretician, dar mai ales poet, cele mai violente întâmplări sunt învăluite într-un abur de poezie și romantism? Să fie, poate, fiindcă înfruntările și cruzimile personajelor sale poartă amprenta unei elegante și a unei moralități uitate, chiar și în cele mai comice situații? Sigur este că spectatorii contemporani, în număr mare, nu ocolesc, ci dimpotrivă, își doresc spectacole cu piese de Vasile Alecsandri. Poate fiindcă știu că nu se vor întoarce de la spectacol și mai cutremurați, și mai copleșiți, și mai înspăimântați de urâciunea lumii în care trăim, ci, mai degrabă, atinși de speranță. Poate fiindcă au prilejul de a învăța despre istoria moravurilor și năravurilor unei anumite perioade pe altă cale decât cea a unei lecții seci de istorie, râzând și relaxându-se. Sau poate fiindcă, aidoma rochiilor vechi din dulapul bunicii, aromate deopotrivă cu parfum și naftalină, cu levanțică și mucegai, piesele sale retrezesc ceva din universul nostalgic al copilăriei, ceva ignorat și totuși permanent, o anume persistență a ingenuității, la care niciun om normal nu se încumetă să renunțe cu totul.”