Oraş aşezat pe drumul mare de comerţ cu Polonia, cu Rusia şi cu ţările germane, era firesc ca între zidurile Iaşului să poposească – alături de negustori, cărăuşi, emisari de la curţile străine, misionari şi mulţi aventurieri – şi trupe care aduceau menajerii, circuri, panorame şi spectacole de teatru. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea erau tot mai numeroşi feciorii de boieri ce mergeau să înveţe în Franţa, Germania sau Italia. Acolo făceau cunoştinţă cu teatrul cult aflat la mare cinste. Moda se întinde, şi întâiul animator al vieţii artistice şi culturale din Moldova, Gheorghe Asachi, joacă, ajutat de „diletanţi” din familiile Ghica şi Sturza, cea dintâi piesă în limba română, "Mirtil şi Hloe", pastorală într-un act prelucrată după Gessner şi Florian.

              După primul spectacol în limba română dat de Gheorghe Asachi în casele boierului Ghica, spectacolele trupelor străine (italiene, franceze, ruseşti) se dădeau în săli special amenajate.”Prima dintre acestea a fost cea amenajată în casele din această zonă ale boierului Lascarachi Agachi, zis ”Talpan”, în 1812 de către italianul Gaetano Magi” (N. A. Bogdan – Oraşul Iaşi, ediţia a II-a, 1913).  

              În 1832 ”... o altă trupă franţuzească de comedii şi vodeviluri soseşte în Iaşi sub direcţia a doi fraţi Fouraux şi, negăsind sălile de teatru clădite de Magi, preface în teatru casa doctorului Peretz din strada Goliei. Sala de teatru activa sub firma ”Théâtre de varieté”. Pe scena acestui teatru, în 10 aprilie 1834, Gheorghe Asachi a organizat spectacolul în limba română intitulat "Serbarea păstorilor moldoveni", în care „actorii” erau Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Matei Millo, Mihail Kogălniceanu, Al. Mavrocordat, N. Docan, Scarlat Vărnav şi alţi fii de boieri.

              Tot în acest ”Théâtre de varietés” s-au dat primele spectacole ale Teatrului Naţional Iaşi, înfiinţat în 1840, sub direcţiunea lui Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu (conducerea trupei româneşti: Costache Caragiali), până în 22 decembrie 1846, când a fost inaugurată noua sală a Teatrului cel mare de la Copou, în casa boierească a lui Mihail Sturza, trecută acum în proprietatea Epitropiei Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.

              În stagiunile următoare, trupa românească trece prin schimbări de fond şi de formă, are idei progresiste, actori patrioţi, scriitori care sprijină mişcarea revoluţionară. Stagiunile 1849-1850 şi 1851 şi 1852 sunt stagiunile triumfului lui Matei Millo, însă după succesele strălucite apar dificultăţi de ordin administrativ (dese schimbări ale conducerii), ori social (epidemia de holeră). Din 1866, Guvernul acordă o subvenţie de 50 000 lei Primăriei din Iaşi care e obligată să ia asupra ei întreaga administraţie a Teatrului moldovenesc, însă rezultatele slabe hotărăsc numirea unui director profesionist în persoana actorului N. Luchian care angajează, pe lângă actorii ieşeni, trupa bucureşteană a lui Mihai Pascaly. 

              Experienţa de viaţă teatrală a celor trei teatre naţionale – Iaşi, Bucureşti şi Craiova – a făcut ca în perioada 1877-1878 să se ajungă la legiferarea transformării teatrelor în Societăţi dramatice. 

              Urmează o perioadă de căutări în privinţa repertoriilor care să corespundă menirii de Teatru Naţional  socotit drept o şcoală a limbii, a îndreptării moravurilor şi a instruirii unor segmente cât mai largi de public.

Istoria noii clădiri 

               Istoria clădirii Teatrului Naţional din Iaşi, care din 1956 primeşte numele poetului şi omului de teatru Vasile Alecsandri, este legată de un eveniment mai puţin fericit – distrugerea vechiului Teatru de la Copou în urma unui incendiu devastator, în noaptea de 17 spre 18 februarie 1888.

              Demersurile pentru construirea noului teatru au durat până în 1894 când, datorită stăruinţelor primarului, ale Consiliului comunal, precum şi ale deputatului Miltiade Tzoni, este aprobat contractul cu arhitecţii vienezi Fellner şi Helmer care „până astăzi au zidit mai bine de douăzeci de teatre care sunt modele de bun gust şi de bună orânduire”: Viena, Praga, Odessa, Mainz, Hamburg, Oradea,  Darmstadt, Budapesta, Timişoara, Augsburg, Cernăuţi, Carlsbad, Fiume, Pressburg, Szegedin, Cluj sau Berlin. 

              Execuţia construcţiei a fost încredinţată unei societăţi bucureştene, iar uzina electrică şi cea termică au fost realizate de o societate berlineză. De notat că de la uzina electrică s-au alimentat primele instalaţii de iluminat public din Iaşi (iluminatul Pieţii Teatrului cu 12 lămpi electrice cu arc voltaic) care constituie începutul electrificării oraşului Iaşi. Lucrările de construcţie durează doi ani şi, în 1896, la 2 decembrie, în cadrul unei impresionante ceremonii culturale, are loc solemnitatea predării cheilor primarului Nicolae Gane.              

              Programul serbărilor de inaugurare derulat în zilele de 1 şi 2 decembrie a cuprins „Uvertura Naţională” de Flechtenmacher, vodevilurile „Muza de la Burdujeni” de Costache Negruzzi şi „Cinel-cinel” de Vasile Alecsandri şi comedia în versuri „Poetul romantic” de Matei Millo. Venitul primei seri a fost distribuit săracilor din Iaşi, iar venitul seratei a doua a revenit artiştilor Societăţii dramatice din Iaşi.                                            

Arhitectura

              Sala Mare cu 740 de locuri organizată în stal, loje şi balcon impresionează prin rafinamentul, fantezia şi somptuozitatea ornamentelor de inspiraţie barocă şi rococo, fie că este vorba despre reprezentările sculpturale sau picturale.

              Cele 1418 lămpi electrice şi candelabrul cu 109 becuri din cristal de Veneţia luminează un teatru cu o personalitate arhitectonică unică. 

              Cortina principală, pictată de maestrul vienez Lenz şi terminată de unul din discipolii săi, este concepută sub forma unei alegorii a vieţii cu cele trei vârste în plan central, la dreapta fiind imaginată simbolic Unirea Principatelor; partea stângă, pictată de ucenicul lui Lenz este diferită de rest prin stil şi culoare.

              Plafonul şi cortina de fier (sau de incendiu) au fost pictate de Alexander Goltz. Cortina de fier prezintă motive ornamentale dispuse simetric, iar plafonul – adevarată operă de artă – a avut ca tematică Povestea, reprezentată figurativ prin alegorii paradisiace, nimfe şi îngeri încadraţi de o stucatură rococo. 

              Tot pe plafon, deasupra fosei orchestrei, se află stema celor patru provincii reunite, cu însemnele heraldice ale fiecăreia, iar din stema regală aflată într-un plan paralel, cel mai vizibil este sceptrul, însemnele regale fiind îndepărtate după abdicare. 

Personalităţi

              Marile nume ale scenei ieşene continuă să-şi trăiască destinele în memoria prezentului: N. Luchian, Fanny Tardini, Mihail Pascaly, Mathilda Pascaly, Mihail Galino, Matei Millo şi mai târziu, Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu, Agatha Bârsescu, Aglae Pruteanu.                        

              Generaţia de aur creatoare de repere a făcut epocă: actorii Aurel Ghiţescu, Anny şi Bruno Braeschi, George Popovici, Nicolae Şubă, Constantin Ramadan, Margareta Baciu, Marioara Davidoglu, Mihai Grosariu, Ştefan Dăncinescu, Costache Cadeschi, Costache Sava, Eliza Nicolau, Virginica Bălănescu, Miluţă Gheorghiu, Ion Lascăr, Carmen Barbu; regizorii Aurel Ion Maican, Ion Sava, George Mihail Zamfirescu şi scenograful Theodor Kiriacoff.    

              Personalitaţi de marcă ale lumii literare s-au implicat în activitatea Teatrului Naţional: A. D. Xenopol şi Otilia Cazimir scriu cronici dramatice, iar Garabet Ibrăileanu făcea parte din comitetul de lectură. Şi-au confirmat vocaţia şi talentul de buni diriguitori ai acestei instituţii cu un capital deschis spre universalitate: Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu, Ionel Teodoreanu, Iorgu Iordan, George Topârceanu, Andrei Oţetea sau N. I. Popa.   

              Trupa este alcătuită din 37 de actori, 2 regizori şi 1 scenograf, alături de compartimentele manageriale, administrative şi tehnice, şi de alţi numeroşi colaboratori şi invitaţi pe proiect teatral. Numărul premierelor pe stagiune variază (8-10 titluri), acestora adăugându-li-se reluările spectacolelor de succes. 

              Repertoriul, alcătuit pe baza valorii artistice a textelor propuse, pe baza criteriilor de utilizare a trupei, în urma ofertelor regizorale şi a testelor de piaţă, cuprinde piese din dramaturgia clasică şi universală, urmărind în aceeaşi măsură şi promovarea noii dramaturgii româneşti. 

              Astfel, echilibrul unui asemenea repertoriu relevă orientarea pluridirecţională a mesajului cultural care nu mai este apanajul exclusiv al unui cadru formal, ci crează modalităţi tot mai diverse de contact public. Naţionalul ieşean tinde către un asemenea limbaj modern care să satisfacă exigenţe din cele mai diverse.