noutati

Ovidiu Lazăr - interviu -premiera GAIȚELE

 - Începeți 2020 cu o premieră, „Gaițele”. A câta este în cariera dvs? Aveţi 33 de ani de când slujiţi teatrul.


- (râde) Și 60 de ani, în februarie! Mai mult de jumătate din viață am petrecut-o în Teatrul Național și nu realizez când au trecut anii. Când am venit la teatrul din Iași, pentru examenul de diplomă, Cătălina Buzoianu mi-a spus un lucru absolut extraordinar – Dacă stai mai mul de cinci ani la Iași, acolo rămâi. Și exact asta s-a întâmplat, a fost ca un soi de profeție. Mi-au rămas tot timpul în cap și în suflet vorbele ei. Ea a stat vreo cinci ani la Iași, a lucrat la teatru, știa ce se va întâmpla.

„Lumea în care trăim a uitat de emoții”

- Care să fie misterul, ce se întâmplă în cei cinci ani?

- Nu știu. Eu am avut ocazia să plec de mai multe ori, am și avut câteva colaborări, dar puține. Eu sunt leneș, în general, și dacă nu am confortul mental și profesional de care am nevoie, nu stau. Atmosfera de aici este într-un fel anume – clădirea, trupele de actori... Există un soi de continuitate care dă un firesc, un foarte rafinat și profund grad de profesionalism care te atrage la trupa de aici. Există și maniera care îmi convine, o anumită factură de teatru realist-psihologic, care este esenţială pentru mine. Spectacolul în sine nu este altceva decât, vorba lui Shakespeare, oglinda vremurilor pe care le trăim. Nu vorbesc despre o oglindă grosieră, cu tușe groase, ci una stilizată. La un moment dat, după vreo 30-40 de ani de viață și vreo 20 de ani de carieră, mi-am dat seama că lucrul cel mai important la un spectacol este să provoace emoție. Lumea în care trăim a uitat de emoții și este absolut important ca o reprezentaţie să provoace vibraţii fie în comic, fie în tragic, dar să meargă direct la sufletul spectatorului.

- Mă întreb care să fi fost prima piesă la Naționalul ieșean și ce emoții ați stârnit?

- Vaiii! Prima piesă a fost în 1986 şi a fost examenul meu de diplomă, O noapte furtunoasă. Eu discutasem caietul de regie cu Cătălina Buzoianu, aveam şi o distribuție de aur cu Teofil Vâlcu, Dionisie Vitcu, Sergiu Tudose, Violeta Popescu, Emil Coșeru, Doru Zaharia. Carmen Tănase era cea mai tânără din distribuție, era Zița. La facultate, în grupă am fost cinci studenți, iar eu am fost singurul pe care Cătălina Buzoianu l-a lăsat să monteze într-un teatru. Toți ceilalți susţineau examenele de diplomă la Cassandra, la București. Mai târziu am aflat că a fost o conjurație între Cătălina Buzoianu, Mircea Radu Iacoban și Teofil Vâlcu. Eu m-am trezit luat aproape cu forța de către Teofil Vâlcu şi depus la Mircea Radu Iacoban, căruia i-a spus: Ți-am adus un regizor!. Stai, dom’le, că eu vreau la Piatra Neamț, am zis. Eu eram la festivalul de la Piatra Neamț, de acolo m-au luat. La finalul facultăţii aveam de ales între Piatra Neamț, unde-mi convenea şi pentru că regizorii angajați erau Ducu Darie și Victor Ioan Frunză, iar trupa era senzațională cu Maia Morgenstern, Claudiu Istodor, Oana Pellea. În egală măsură aveam și propunerea să rămân în institut ca asistent la clasa lui Cojar, dar mai voiam să mă duc și la Teatrul Național din Cluj, pentru că Ardealul mi se părea o cu totul altă zonă decât a noastră.

- Cu toate astea, ați venit la Iași.

- Da. Îmi amintesc că la prima lectură ţineam caietul de regie sub braț şi eram ca o trestie în vânt, plin de emoție. Aveam în cap două lucruri pe care mi le spusese Cătălina Buzoianu - Ai grijă ce decor faci că scena e mare de întorci avionul și Dacă nu-i prizi în primele zece minute (pe actori – n.r.), te-ai nenorocit. Am intrat în sala de repetiție unde erau Teofil Vâlcu, Sergiu Tudose și alți actori de aur și am început să le spun ce vreau cu spectacolul. Ei stăteau într-un orizont de așteptare serios, aproape academic, dar pe măsură ce le vorbeam, am observat că surâdeau, clipeau complice, deja se destinsese atmosfera. La final, după ce le-am spus părerile mele și am făcut o lectură generală, Vâlcu a propus să mergem la Continental și inaugurăm începutul... Apoi am mai făcut Ivanov, al lui Cehov, care a fost o mare lovitură, iar pe 1 noiembrie 1987 m-am angajat. Așa au trecut 33 de ani, iar acum am încă o premieră!

- Câte au fost în acest răstimp?

- La un moment le-am pierdut șirul. Au fost ani în care am făcut și câte trei sau patru spectacole, ani în care au fost mai puţine. În total să tot fie vreo sută de premiere. Oricum, a fost un ritm constant, am avut grijă mereu la ceea ce fac. Se discută mult despre statutul de regizor angajat şi, cel puțin din punctul meu de vedere, este ca și cum ai fi un soi de fată în casă. Cumva trebuie să veghezi la ceea ce se întâmplă în teatrul în care ești angajat, să ai grijă ca proiectele tale să nu-i distorsioneze continuitatea activității. Când este vorba despre un teatru cum este cel din Iași trebuie să ai foarte mare grijă la elementul de continuitate, așa după cum ne-a învățat Cătălina Buzoianu. Este important să vezi ce actori aduci, ce texte propui. Toți pe care i-am adus eu – Ion Sapdaru, Teodor Corban, Tatiana Ionesi, Călin Chirilă, Horia Veriveș, sunt actori pe care am mizat și care între timp au devenit vedete. Am avut intuiție din start, plus cei 25 de ani de carieră pedagogică la Facultatea de Teatru, unde am pregătit generații întregi de actori, de regizori, de teatrologi. Am marea satisfacție că peste 90 la sută dintre cei care mi-au trecut prin mână lucrează în teatre. Am spus mereu că mi-am sacrificat de bună voie notorietatea în favoarea fidelității.

- Aveți notorietate, dar sunteți modest... Ce-i învățați pe studenții dvs referitor la aceste aspecte?

- Da, uneori o mai fac pe modestul și am avut această atitudine mult timp. Aşa am fost educat profesional, să nu dau din coate. Mi-am făcut mereu treaba și am încercat să fiu fidel propriilor idei și modului meu de a vedea teatrul. Un act teatral este ca o construcție - este foarte important să faci totul cu foarte mare seriozitate, de la fundație până la toate etajele, să pui la temelia fiecărui spectacol un gând și nu o intenție, un gând pe care să îl urmăreşti de la început până la final indiferent de vicisitudinile care apar. Nu poți să faci un spectacol de teatru după ureche, aşa cum un muzician adevărat nu poate să cânte fără partitură. Seriozitatea, munca, profesionalimul, implicarea sunt absolut obligatorii în această meserie, unde există și sacrificii.

- Care să fi fost, din partea dvs?

- Foarte multe, începând de la mai marile sau mai micile satisfacții pe care ți le dă viața personală, cea de familie, până la concedii, sărbători. Spre exemplu, la începutul anului, când toată lumea era în sărbătoare, eu am venit să montez decorul la scena mare și asta nu e prima dată. Au mai fost și alte momente – când mama era pe moarte, eu montam Unchiul Vanea, la Sibiu. Când tatăl meu era internat în spital cu cancer, eu repetam în Sala Mare. Implicarea de care vorbesc trebuie să fie totală și definitivă, nu are cum să fie parțială.

„Am o profesie în care te poți reinventa mereu”

- Au fost și bucurii, cu siguranță

- Tot ceea ce am făcut în teatru mi-a adus bucuria de a fi ceea ce sunt. Am spus mereu că nu știu să fac altceva și că am preferat să citesc zece cărți decât să dau o dată cu sapa. Eu am o profesie în care te poți reinventa mereu şi caut elementul de continuitate în sensul profesionalismului, nu în sensul abordării vieții. Cu fiecare text redescopăr ceva despre mine, despre viața mea, a celor din jur. Faptul că nu fac zi de zi același lucru este probabil cea mai mare bucurie și este un lucru extrem de important. Aici poate interveni și un anumit pericol, cel de a deveni opac la viața din jurul tău. Eu am avut grijă să nu mă mulțumesc cu ceea ce sunt și cu ceea ce am descoperit despre mine. Din acest motiv propun mereu texte care să fie cel puțin consonante cu ceea ce se întâmplă în jurul meu.

- Și ce se întâmplă?

- Multe lucruri. Uite, într-o dimineață, pe când lucram la Gaițele, m-am întrebat care o fi cel mai lung traseu de tramvai din Iași și am constatat că este cel cu numărul 9. Pe la ora 6 m-am urcat în tramvai, am mers până în Copou, apoi înapoi în centru şi pe tot traseul am avut mari frământări interioare. Tramvaiul era ticsit de lume - tineri, bătrâni, oameni care mergeau la muncă, elevi care mergeau la cursuri și am văzut că nimeni nu comunica. Unii stăteau cu ochii în telefon, iar alții ca statuile în parc. Atunci mi-am spus întrebarea: Pentru ce fac eu teatru? Și mi-am dat seama că fac și Gaițele, ca tot ce am făcut până acum, pentru ca acești oameni să tresară puțin, să aibă o intenție de emoție care fie să-i determine să se uite în ei înșiși, fie măcar unul la altul.

- Și se uită? Studenții dvs se uită?

- Da! Și ei, și actorii mei! La Gaițe am lucrat cu foarte mare drag, iar într-o lună și jumătate de lucru nu am avut decât trei crize de nervi, ceea ce este extrem de puțin!

- De obicei câte sunt?

- (râde) Nenumărate, le pierd șirul, dar acum au fost foarte puține. Probabil că și eu însumi pe dinăuntru eram destul de pregătit. De fapt, așa a fost mereu. Partea grea vine după ce termin lucrul la un spectacol, când mă simt ca o gură de canal. Vreo câteva săptămâni îmi spun că sunt omul nimănui, că nu am niciun rost pe lumea asta şi sunt vai de mine până când apare următorul spectacol. În astfel de perioade mă uit la ceea ce am făcut şi vreau să simt că vibrațiile din jur sunt cele pe care mi le-am dorit.

„Societatea românească este bazată pe scandal”

- Revenind la Gaițele, cum ați ales această piesă?

- Am avut o discuție cu Cristian Hadji-Culea (directorul Teatrului Național – n.r.) și el mi-a propus textul, iar eu spus foarte repede Da. Exista în portofoliul meu de intenții acest text din două motive – primul ar fi legat de faptul că am văzut multe variante proaste în care s-a mizat mult că este o comedie și cu asta vine succesul garantat. Din păcate, în loc de comedii adevărate, păstoase, s-au făcut șușe. Practic, se juca un comic de situație, un grotesc, iar lumea se hlizea. Eu am simțul umorului și-mi place să râd, dar să râd cu rost, nu să mă hlizesc moralizator. Mi-a plăcut mult una dintre variantele făcute de Horia Popescu și, mai ales, filmul lui, Cuibul de viespi pentru valoarea finalului (când cheful are loc în cavoul familiei – n.r.). Gaițele se joacă de 90 de ani, este o piesă cu valoare umană extrem de profundă și m-a interesat ce se întâmplă cu adevărat în acest text. Este vorba despre o familie sau despre un clan? Relațiile dintr-o familie se bazează pe sentimente, pe dragoste, pe grija unuia față de altul. Relațiile dintr-un clan se bazează pe interese. Or, acest text tocmai despre asta vorbește, despre diferența dintre familie și clan. În Gaițele avem de-a face cu un clan, deși aparent este o familie, și culmea că această meteahnă a sesizat-o multă vreme și Caragiale, iar Kirițescu a pus-o foarte bine în pagină. În momentul în care începi să forezi în text îți dai seama că toate personajele au o viață a lor. În plus, mi-a plăcut și ideea de stup, așa am discutat decorul cu Alina Dincă Pușcașu. Fiecare personaj are alveola lui, se descurcă pe cont propriu, iar coliziunile apar când sunt împreună. De fapt, societatea românească este bazată pe scandal. Noi nu comunicăm, noi ne certăm, în general.

- Avem gâlceava în ADN...

- Exact despre asta vorbesc în spectacol. Este chiar și o replică acolo. Zice Georges: Blestemată familie! Nu ne putem întâlni doi fără să ne certăm! și exact așa am construit. Cearta, scandalul ies aproape din nimic. Dacă aceste personaje tac, simt că nu îşi au rostul. Se pierde semnalul.

- Ați vorbit la un moment dat despre descoperiri. Ați aflat vreun amănunt legat de viața dvs care să vă fi uimit?

- Teatrul m-a ajutat să mă descopăr. Eu am avut, ca școlar, o structură foarte timidă, am fost un soi de șoarece de bibliotecă. Am citit enorm, continuu să fac acest lucru. Profesia m-a ajutat să aflu că sunt un om foarte puternic, care știe ce vrea, știe să aleagă și care se poate construi pe el însuși și ca intelectual, dar şi ca tată, ca soț, ca prieten, pe care nu îl inhibă mulțimile. Este mare lucru să ai curajul de a vorbi unor oameni și de a-i convinge să te urmeze.

- Afirmați că sunteți un om care știe să aleagă. Care a fost cea mai grea alegere?

- În cei 33 de ani de carieră am făcut un spectacol pe care eu l-am considerat a fi o ratare. Mi-a rămas în cap o discuție cu Cătălina Buzoianu, care ne-a spus că Atunci când ratați, măcar să fie o ratare somptuoasă care să vă reprezinte, nu una limfatică. Am făcut un spectacol care se chema Rosencrantz and Guildenstern sunt morți şi, ca de fiecare dată, am fost foarte atent la reacția publicului care, de această dată, după 10-15 minute obosea. Am înţeles că am făcut un spectacol foarte frumos vizual, dar excesiv de cerebral, ca un țurțure de gheață prin care nu intra lumina. Nu avea emoție, nu provoca vibrație în spectatori. După vreo trei sau patru reprezentații m-am dus la director, Val Condurache pe atunci, și i-am spus că, indiferent de consecințe, eu nu voi lucra o stagiune. Am făcut cu totul alte lucruri, reluări, dar nu am montat în teatru. Am văzut spectacole care erau mai proaste decât al meu și eram destul de fericit, dar și spectacole monumentale cum a fost Visul unei nopți de vară. Imediat după această stagiune, am revenit cu Proștii sub clar de lună, un spectacol care s-a jucat mult, s-a vorbit mult despre el. L-am dus și în turneu la București, este multipremiat. Acea stagiune m-a făcut să înțeleg că fac bine ceea ce fac, doar că trebuie să nu fie doar pentru mine, ci și pentru ceilalți, să găsesc acea cale prin care ceea ce am în cap atunci când aleg un text pentru un spectacol să meargă și la sufletul publicului, dar să intre și în mintea lui. Altfel nu se poate!

A consemnat Maura ANGHEL

Newsletter

Reteaua Marea Neagra
  • PARTENER OFICIAL


  • ImpactFM
  • Leviathan

© Teatrul National Iasi - 2012 Toate drepturile rezervate.