noutati

O OGLINDĂ NECESARĂ DINSPRE ATUNCI SPRE ACUM: TEATRU DE RĂZBOI

 

O OGLINDĂ NECESARĂ DINSPRE ATUNCI SPRE ACUM: TEATRU DE RĂZBOI 
DE NICOLETA MUNTEANU, ALECART, 28 MAI 2018
În anul Centenarului, reprezentația Naționalului ieșean e necesară și întru totul de înțeles. Aș spune că e de preferat un astfel de spectacol altora în care se reîncerca revenirea la un repertoriu desuet, dar legat de spațiul sau de contribuția ieșeană la istoria dramaturgiei și spectacolului național (de exemplu, Chirița în provinție) sau unor recuperări mai mult neinspirate din Caragiale (O scrisoare pierdută). Despre aceste încercări nu am scris, căci, din punctul meu de vedere, nu au avut forța care să le propulseze cu adevărat în prim-plan. Teatru de război are însă un alt statut și, în ciuda unor aspecte care îi subliniază vulnerabilitatea pe termen lung, ca document ficționalizat merită atenția publicului din perspectiva a trei direcții: conștientizarea rolului pe care Iașul și spațiul Teatrului Național l-au jucat în perioada 1916-1918, așezarea în lumina unei analize necesare a unui mod de a fi în și de a trăi istoria care ne definește ca români, sublinierea miracolului Marii Uniri în contextul unei perioade marcate de decizii politice mai mult sau mai puțin inspirate, foamete, boală, ruină și dezastre. Ca orice astfel de demers, și acesta este supus unor decupaje evenimențiale care nu pot oferi decât o imagine parțială asupra realității supuse observației, discutabile unele din perspectiva obiectivității abordării, dar rămâne o propunere de realitate care te obligă, ca spectator, la o reevaluare a imaginii despre trecut, la o apropiere de adevărul istoric – pe care nu îl regăsești în teatru, dar pe care teatrul te poate obliga să ți-l apropii.

Pe această scenă o să se joace teatru și peste o sută de ani indiferent de vremi

Reprezentația a subliniat o dată în plus valoarea excepțională a unor actori ai Naționalului. Dincolo de recuperarea imaginii unei instituții grav afectate de război și de realitatea din spatele frontului, a rolului și a pasiunii cu care actorii de atunci, alături de cei ai teatrului din București și Craiova, dar și din alte provincii românești au păstrat viu interesul și pasiunea pentru ceea ce fac, rămâne imaginea din prezent a unor actori excepționali. Pentru mine, la premiera de pe 27, ei au fost Constantin Pușcașu, și, din generația tânără, Andrei Sava. Nu doar pentru că au recuperat întru totul credibil personalitatea și ideile epocii, luciditatea, înflăcărarea, greșelile, iluziile și neputințele oamenilor-actori cărora le-au adus pe scenă omagiul, ci pentru forța cu care au transpus o stare, un dat: pentru pasiunea și cinismul, dar și pentru adevărul uman ale lui Relu (Constantin Pușcașu), pentru nebunia aproape copilărească și tragică prin orbire de care dă dovadă Alexandru (Andrei Sava). De remarcat, de asemenea, scenele de grup, bine jucate, în care dimensiunea cantabilă a avut forța de a ne reaminti ușurința inflamării naționaliste în vremuri de criză, lamentoul din noaptea dintre ani ca voce a speranței și bocet al suferinței, scena în care realitatea din spitalele ieșene (lupta pentru supraviețuire, supraaglomerarea, neputința în fața morții) e redată prin mișcări convulsive de dans în alternanță cu altele aproape somnambulice, puternice vizual prin forța de sugestie. Și jocul Pușei Darie (Margareta), care crește treptat, al lui Doru Aftanasiu, în plan secund – pentru orgoliul umanizat și forța slăbită de realitatea istorică până la a alege renunțarea, pentru diferența de atitudine bine surprinsă (prin tonalitatea ușor grandilocventă) a lui Petru, actorul din capitală față de cel din provincia (devenită, contextual, capitală).

Suflete prea mici pentru o istorie prea mare

Cred că forța spectacolului a constat în imprimarea unei viziuni care a stat departe de aerul festivist, de tonalitatea comemorativă, sforăitoare, inflamată naționalist sau local. Au existat, din păcate, și derapaje, principalul evident în secvența „intervenției” bolșevice, în care șarja și grotescul puteau fi minimalizate, căci efectul a fost mai degrabă caricatural decât reflexiv. Da, partea a doua trenează și rezolvările regizorale par grăbite sau redundante, dar nu afectează fundamental ritmul alert și tonalitatea de ansamblu.

Ca radiografie a indeciziilor politice, de grup sau individuale, adeseori inflamate subiectiv (opțiunea față de Antanta sau Puterile Centrale, calculele derizorii sau pulsiunile de moment), a patimilor și adeziunilor față de un teritoriu sau altul (Ardealul și Bucovina sau Basarabia), a entuziasmului față de război față în față cu luciditatea câtorva voci răzlețe, a lașităților și momentelor de curaj, a orgoliilor provinciale, spectacolul e o reușită. El reflectă, deopotrivă, nevoia de derizoriu, bășcălia și ura de sine românească, neputințele și condiția de țară aflată la confluența de interese și lipsită uneori de verticalitate politică. Evenimentele de atunci explică și intră în dialog (cel puțin pentru unii dintre noi) cu atitudini recurente în societatea contemporană, amestecul de derizoriu și pulsiunile de umanitate, interesele meschine și credința în mai bine. Atunci și acum se egalizează la nivelul atitudinilor și al intereselor, al discursurilor parlamentare, al interesului personal, dar și al credinței că există soluții, că omul nu și-a pierdut definitiv capacitatea de a fi om printre ceilalți.

Mi se pare un curaj (datorat, cred, lui Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu și Cristian Hadji-Culea, cei care semnează scenariul) să așezi reprezentația sub semnul ironiei, al distanțării necesare și nu sub cel al festivismului și gratuității. Un adevăr ficționalizat e de preferat unui adevăr mutilat, căci el păstrează spiritul epocii și dimensiunea umană care (încă) ne face contemporani celor de acum 100 de ani. Aserțiuni de tipul: „Noi tot nu știm cine ne iubește și cine ne urăște cu adevărat, dar sigur noi ne urâm cel mai mult”, „Să vedem ce ne iese și nouă din războiul acesta”, „Nici măcar nu știm ce vrem. Asta e marea noastră problemă” pot genera, scoase din context, reacții negative, dar ele sunt în spiritul lucidității și al ironiei, al distanțării necesare față de atitudinea facil butaforică a festivismului de paradă. De asemenea, sunt contracarate, de replici care punctează realitatea istorică din timpul primului război mondial („Suntem singuri pe front, înconjurați din toate părțile, în colțul acesta de țară”, „A trecut o viață și foarte mulți morți”) și subliniază minima schimbare de mentalitate și gândire între atunci și acum. În aceeași direcție am perceput și artificiul regizoral al folosirii televizorului ca modalitate de informare și manipulare totodată, dar și ca soluție pentru a puncta evoluția evenimentelor politice și de pe front. Mi-a plăcut decorul minimal, care păstrează aerul sobru, de epocă și care are mobilitate, fără a rupe fundamental unitatea scenelor. Cu unele excepții, în care acesta devine, vizual, prea plin, e o alegere fericită.

De ce nu te bucuri? Mă bucur și eu așa cum pot.

Teatru de război e un proiect viabil, al cărui principal merit este acela de a reflecta despre cine și cum suntem, de a ne provoca să reacționăm în funcție de coordonatele naționale și, mai ales, personal-umane ale fiecăruia. Nu te lasă indiferent, nu plictisește și e o lecție de istorie ficționalizată la care orice ieșean ar trebui să ia parte. Fie și numai pentru a măsura distanța dintre adevărul istoric și adevărul recreat, dintre ceea ce s-a întâmplat și ceea ce trăim, dintre cei care au fost și cei care am devenit.

„Mai jos ca acum nu putem ajunge” – replica se reia contrapunctic și e urmată de o nouă nenorocire, de o altă confruntare cu limita, de un nou test al supraviețuirii. Ea devine relevantă pentru ceea ce propune reprezentația: coborârea de pe scena istoriei pe scena vieții, perspectiva omului obișnuit, nu a celui care vorbește de la tribună și face/determină istoria unui neam. Nu Iorga, Take Ionescu, Brătianu, Ferdinand sau regina Maria – ei rămân doar umbre, prezente mediat, nu lor le aparține prim-planul acestui spectacol. În locul lor, oamenii simpli, combatanții vieții de zi cu zi, victime și supraviețuitori. De pe scena istoriei, din paginile documentului, spectacolul coboară în stradă, luând pulsul de zi cu zi și reflectând vibrația omului obișnuit. Teatrul Național s-a aflat în miezul acestei realități și scena lui a găzduit zbaterile, neputințele, iluziile unor actori și ale unor oameni simpli care au știut că Istoria se face peste capetele lor, dar trece (moromețian vorbind) prin curtea lor. Această curte e, în fapt, scena Naționalului care, devine astfel, o oglindă în mic a unui moment, a unui oraș, a unei tragedii terminate, miraculos, într-o unire pe care uneori părem a ne-o asuma prea mult sau a o goli de sacrificiul uman al realității de zi cu zi sub faldurile unor discursuri de la tribună. Scena Naționalului ieșean s-a transformat în rampa pe care oameni obișnuiți și-au jucat viața și speranțele, și-au văzut irosite iluziile sau au trăit nenorocirile.

 

*scenariul: Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Cristian Hadji-Culea

regie: Cristian Hadji-Culea

decor: Dragoș Buhagiar

costume: Rodica Arghir

coregrafie: Attila  Bordás

muzica: Tibor Cári

video: Andrei Cozlac

documentare text: Ioana Bujoreanu

asistent regie: Irina Crețu

 distribuție: Brândușa Aciobăniței, Andreea Boboc, Diana Chirilă, Haruna Condurache, Pușa Darie, Petronela Grigorescu, Livia Iorga, Irina Răduțu Codreanu, Diana Roman, Oana Sandu, Doru Aftanasiu, Adi Carauleanu, Ionuț Cornilă, Radu Ghilaș, Radu Homiceanu, Mădălin Marius Munteanu, Cosmin Maxim, Dumitru Năstrușnicu, Constantin Pușcașu, Andrei Sava, Horia Veriveș și Toma Ghilaș

studenții: Ioana Apetrei, Oana Asofiei, Andrei Bordianu, Teodora Burdujan, Georgiana Cincu, Adelina Cojocariu, Pavel Petrași, Cosmin Tanasă, Renata Voloșcu (anului II Păpuși – Marionete, clasa: Ciprian Huțanu, Călin Chirilă)

Newsletter

Reteaua Marea Neagra
  • ImpactFM

© Teatrul National Iasi - 2012 Toate drepturile rezervate.