noutati

Ion Caramitru - Un prinț al Teatrului contemporan, de Dionisie Vitcu#1

Ion Caramitru - Un prinț al Teatrului contemporan, de Dionisie Vitcu

 
Un prinț al Teatrului contemporan
                                                                                                            de Dionisie Vitcu
  
 
 
 
Astăzi, când atâta lume joacă teatru, când școlile pregătesc artiști în televiziunile lor de buzunar, când împung atâția profesori care predau cursuri de actorie prin facultăți județene, e mai greu să-ți închipui că studenția la Teatru a fost cândva un vis care de cele mai multe ori se stingea în zorile adolescenței. Grila, furcile caudine pe sub care trebuia să treci în fața monștrilor sacri ai Teatrului Național, Artiști ai poporului și Emeriți ce ședeau mărmuriți, stane de piatră, fără zâmbet și fără să clipească, te dezarmau și-ți secau bruma de talent anatomic și idealul din vis!

 

Încerc după atâția ani să-mi amintesc, da-mi vine greu să descriu emoțiile ce mă încercau atunci, în toamna anului de grație 1959 când treceam pragul pentru prima dată în monumentala clădire Liga Culturală, la Podul Izvor, pe Schitu Măgureanu nr. 1, în Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”. Îmi începeam atunci aventura pe calea ce-o visam în adolescență. Venisem în Capitală și intram într-o lume străină mie, fecior de țăran din nordul Moldovei, de sub codrii Ibăneștilor, sat cu istorie în cronica lui Ion Neculce. Eram hotărât să nu dau cu piciorul norocului întâlnit pe cale, să descopăr taina gândului inimii ce mă silea să urmez raza visului înaripat.
Între feți-frumoși trecuți prin sita deasă a examenului de admitere, aleși pe sprânceană, unul câte unul... nu mă regăseam... mă simțeam stingher și nu eram în măsură să deslușesc taina acelor expresivi, chipeși, ritmici și muzicali, la mare căutare atunci în „fabrica de actori”, cum ironic o numeau studenții de la Universitate.
Odată admis și ajuns pe val, te ia valul și te adaptezi, te-nveți. Și, fără să-mi dau seama când s-a produs osmoza am căpătat trăsăturile studentului de la Teatru! Oleacă mândru, oleacă arogant cu ifose de-artist... ce-i drept mai puțin ca la cei ce le-aveau din naștere dar... oricum nu mă mai simțeam străinel. Mă adaptasem sistemului, îmi dispăruse timiditate, frica paralizantă în fața maeștrilor și exigenței profesorilor care, se deosebeau mult de cei pe care i-am avut în liceu. Mă mai feream din calea unora care privindu-ne atent ne descopereau „defectele”, mai cu seamă cele de dicție și-aveau nedelicatul obicei de a ne spune cu glas tare că... sunt alte meserii frumoase, mai frumoase decât actoria... frizeria, cizmăria, zidăria... și ziceau fără perdea să audă toți cei din holul Facultății. Mă simțeam cu musca pe căciulă. Aveau ceva cu moldovenii. Mă feream și evitam s-o întâlnesc pe Doamna Beate Fredanov, Artista emerită, Directoare adjunctă la Teatrul Bulandra, profesoară mai multor generații de artiști, frumoasă, elegantă, severă și nu atât de rea cât se străduia să pară. Severitatea ei se manifesta față de studenții altor clase, ale altor maeștri, fapt ce ne provoca teamă și, o ocoleam. Ne trezea însă curiozitatea să vedem examenele ei de actorie, ne interesa repertoriul, valoarea studenților și modul-metoda de lucru. Trăgeam adesea cu ochiul în grădina dumneaei unde se răsfățau niște fete foarte frumoase și talentate dar mai ales băieții, artiști din naștere mai talentați ca noi după aspect – o grupă orgolioasă și arogantă lăudându-se cu Profesoara lor!
În împrejurările acelea, eu aveam motiv s-o ocolesc pe Doamna Beate. La examenul de admitere fusese în Comisie și nu m-a plăcut! Când Doamnei Beate Fredanov nu-i plăcea un candidat, trebuia să-și caute altă meserie! Era condamnat. Aflasem din... surse că nu mă agrea... dar, n-a putut trece peste cuvântul lui „moș” Costache Antoniu, profesor și Rectorul IATC, căruia i-a sunat plăcut rostirea cuvintelor mele și timbrul sunetului în dulcele grai moldovenesc... Și, cu umor senin a zis... băetul ista are o țâră de talent... și-a fost de-ajuns. Doamna nu și-a mai clătinat capul de la stânga la dreapta ci de sus în jos.
Și, cum spuneam mai sus, mă feream din calea ei, nu cumva să-și aducă aminte de examen, să-mi zică... dacă nu scapi de moldovenisme știi... Mă înșelam, Doamna Beate Fredanov era o Lady. O interesa numai clasa studenților ei. Se călăuzea după principiul lui Aristotel „Cel mai bun este acela care face ca virtutea să folosească nu numai lui însuși ci și altora.” O interesa ca studenții ei să fie cei mai buni, și chiar erau!
Artiștii Teatrului Municipal, printre care Doamna Beate Fredanov era Emerită, aveau un statut aparte în teatrul românesc și erau renumiți nu numai prin talentul lor unic ci și prin rostirea și emiterea textului dramatic nuanțat plastic și mai ales limpede „mușcat”, ascultat și înțeles de spectatori în ultimul rând de la balconul doi. Cultul rostirii textului nuanțat melodios, expresiv și logic era lege în arta teatrală, în anii școlii marilor actori peste care numai celor geniali, cu talent ieșit din comun ca Radu Beligan, li se treceau cu vederea „licențele”, îngălarea unor cuvinte, socotindu-se că prin plastică, gesturi corporale și prin „lucrarea” mâinilor s-a înțeles ce a vrut să spună, ce a vrut să zică.
Era seară de teatru superbă. Se juca o dramă sovietică gravă în care cei mai buni artiști ai Municipalului străluceau în duelul replicilor și tensiunea creștea la maximum, când un șput de lumină descoperi chipul frumos de tragediană al Doamnei Beate Fredanov ce se ridicase din fotoliu și cu brațele desfăcute a zis clar „mușcat” și melodios... „am f...t ce-am putut!”. Replica corectă era „am făcut ce-am putut!”. Colegii în scenă au privit-o îngroziți, numai Ben Dabija a clătinat din cap, încuviințând-o a zis „vă cred, Doamnă!”. Un hohot de râs a boncăluit de la balcon provocând sala să aplaude cu reținere! Nu s-a aflat niciodată dacă aplauzele au fost pentru Doamna Beate, pentru Dabija sau pentru cel de la balcon.
Erau pe atunci în clasa Doamnei Beate Fredanov, la Catedra de actorie, în staful ei colaboratori Zoe Stanca-Anghel, Mihai Dimiu... minunați artiști pedagogi și, între studenții foarte talentați câțiva care au ajuns nume celebre și-au deveni valori naționale. Între cei unsprezece băieți, din seria care venea în urma noastră, întâlneam mereu și întotdeauna unul care se deosebea prin ținuta de atlet, jucător de tenis sau aruncător de suliță, mi se părea că-l știu de undeva, că l-am mai văzut, dar îl văzusem pe un desen într-o carte de istorie sau în Odiseea, sau... știu eu... suplu, elegant în mișcări, deosebit, mai altfel decât colegii lui de clasă, și ei supli și eleganți dar nu ca tânărul despre care vreau să povestesc. Afișa totdeauna un zâmbet prietenos de parcă el știa ceva ce noi nu știam. Prietenos însă rezervat cu distanțare ce se putea înțelege, percepe ca aroganță, dar nu era arogant. Când sta la sfat,  de vorbă cu cineva „îl citea”, cu ochii lui senini, ironici și jucăuși. Era în firea lui să studieze „caractere”, o temă dată la clasele de actorie de maeștrii noștri, în mod deosebit de Ion Cojar. Cele șase studente din clasa Doamnei Beate au fost îndrăgostite de Prinț, toate deodată sau... pe rând, numai că el n-a mușcat din măr. O bucovineancă dintr-o clasă paralelă, frumoasă ca un surâs era cât p-aci... dar știi... cât p-aci...! n-a fost să fie, însă... machedonul avea alt plan. Se purta frumos și elegant cu toată lumea de ambele sexe... dar, nu știu câți s-au putut împrieteni cu el și pe câți i-a cultivat ca prieteni. Știa să discearnă lucrurile ca nimeni altul și să aleagă... oare pe cine a acceptat să-i stea aproape? Era mereu preocupat, neliniștit în liniștea lui aparentă, sobru și degajat, ironic-subtil, practica un umor senin, respingea bravura agresivă obișnuită între actori, era distins și generos, conciliator își păstra totdeauna o „rezervă” pentru altceva. Purta ceva din istețimea lui Ulise în rădăcinile lui de aromân. Nu respingea nimic brutal. Avea carismă în tot ce făcea. Așa l-am cunoscut eu pe marele Artist român, Prinț al Teatrului nostru contemporan, atunci în studenție și m-am bucurat dezinteresat de prietenia lui Ion Caramitru-Pino. Studios, muncitor și atent la tot ce se petrecea în școala de teatru, s-a afirmat repede și-a devenit reprezentantul generației sale. Se vedea clar că e cineva și că va deveni ceva! Doamna Beate l-a prețuit în mod deosebit, apreciindu-i talentul și inteligența, în vederea reținerii lui la Catedră. A fost onorat cu bursă republicană și cu premii, și-a avut un debut strălucit la absolvire cu Hamlet în regia Profesorului Ion Cojar. Când toți absolvenții erau obligați să-și facă stagiul de trei ani în teatrele din provincie, Pino Caramitru a fost chemat la Teatrul Național să-i dea viață scenică poetului nostru național Mihai Eminescu. Intra în celebra trupă a lui Sică Alexandrescu, se bucura de aprecierea lui Zaharia Stancu, Directorul Naționalului și avea să joace roluri importante în regia lui Moni Ghelerter – Romeo, Mircea Basarab... dar Pino dorea altceva, nu l-a entuziasmat nici trupa „academică”, nici oferta. Își făcuse un plan și-avea alte gânduri.
Sunt unii actori care se văd din culise, și când intră luminează decorul și umplu scena. Ion Caramitru era unul dintre acești actori și în sinea lui știa, era conștient. A refuzat Naționalul cu toate ofertele de perspectivă și s-a integrat în trupa Municipalului hotărât s-o ia de la capăt sub îndrumarea lui Liviu Ciulei pe care-l admira.
Harnic și conștiincios și-a continuat studiile și a obținut licență în regie de teatru și operă. În atmosfera de la „Bulandra” și-a găsit locul și marii regizori de lângă Liviu Ciulei pe care-i căuta: Moisescu, Penciulescu, Tocilescu... Critica de specialitate i-a apreciat realizările artistice de cele mai multe ori la superlativ. Paralel cu activitatea din teatru a făcut film, televiziune și superbe spectacole-recitaluri de poezie. Pino era un artist desăvârșit în rostirea versului, n-a avut rival și nu l-a întrecut niciun „spuitor de versuri” pentru că era poet al poeților mari. Însăși prezența sa pe scenă garanta valoarea spectacolului și încă o dată spun, știa asta.
Evenimentele din decembrie `89 l-au scos din scenă și l-au chemat în mijlocul mulțimii, în stradă. Pino reprezenta un simbol, era un element catalizator. Momentul istoric de la Televiziunea română, atunci a fost o explozie de entuziasm revoluționar ce a trezit Țara. Un grup de manifestanți au năvălit în studioul de unde se transmiteau știrile... se striga victorie, victorie... am învins! Chipurile manifestanților erau răvășite, speriate... Doi dintre ei erau mai cunoscuți... întâi Pino Caramitru și... poetul Mircea Dinescu... După un timp s-au găsit „comentatori” care banalizează mereu momentul istoric. A devenit ținta săgeților, unor glumeți cu câlți în cap, replica lui Pino... Mircea,... arăți că lucrezi... unii au auzit Mircea, fă-te că lucrezi! În teatru, noi vorbim de „momente limită”. Atunci la Televiziune era un moment limită de-adevăratelea, nu teatral. Pino, văzându-i fața poetului, în transă cu ochii îngroziți... de ceea ce ar fi putut urma dacă... , de consecințele copleșitoarei responsabilități pe care și-o asumaseră în fața unui popor care-i privea cu speranță și încredere..., obișnuit cu spectacolul teatral ar fi vrut ca Victoria să fie citită altfel pe chipul poetului și,... regizorul trezit în artist a dorit alt „cadru”! Victoria cerea seninătate, lumină, certitudine... care, nu se vedeau pe fața poetului, nici nu se putea... și, Pino a găsit soluția care ar fi salvat scena, redând încrederea de care un popor întreg avea nevoie atunci... dar, Mircea nu s-a făcut că scrie, nici că lucrează... nefiind actor, n-a înțeles. Curajul lor însă, nu poate fi prizonierul unei replici răstălmăcite.
Revoluția din decembrie `89 ne-a schimbat viața și marele artist Ion Caramitru a rămas în istorie ca luptătorul care a stat pe baricade în acele zile și nopți, când lumea urmărea, transmisă în direct la Televiziunea română, prăbușirea ultimului regim dictatorial din Europa.
N-a părăsit teatrul în noile condiții, intrând în politică. A apelat la toți marii artiști rătăciți prin lume să se întoarcă acasă, a înființat Uniunea Teatrală, a condus un timp Teatrul Municipal și l-a înfrățit cu marile ansambluri Teatrale din Europa, a intrat în Guvernul României ca Ministru al Culturii dar nu și-a abandonat nicio clipă vocația sa de Artist de teatru. A înființat Premiile și a fost amfitrionul carismatic al Galelor UNITER, a obținut sediul Uniunii de la Primăria Capitalei, s-a îngrijit de ajutoare pentru artiștii bătrâni, singuri și suferinzi. Ca Director general al Teatrului Național s-a îngrijit printre altele de refacerea clădirii Teatrului așa cum a proiectat-o inițial arhitectul.
Cunoscător al câtorva limbi străine, în mod deosebit engleza și franceza, i-a fost ușor și la îndemână să construiască relații cu oameni de Teatru de pe toate continentele. A pus în scenă spectacole de teatru și de operă și-a fost apreciat cu onoruri din partea unor mari personalități. Era mereu prezent în viața Teatrului românesc și cunoștea în amănunt ce se petrece în teatrele noastre.
Cu toate necazurile și vicisitudinile prin care a trecut familia lui Pino, viața Artistului a fost aureolată de bucuria trăirii prin arta teatrală. A fost iubit de multă lume, lume subțire și aleasă. Dar l-au și invidiat mulți, mai cu seamă pentru funcțiile de pe scara socială, bănuit de unii că se folosea de meritul de a influența. Fals. Era talentat, cinstit, drept și integru. Știa, cunoștea bine că pentru unii „gloria e ca râia, de ce-o scarpini de ce te mănâncă!” și-i evita, nu-i lua în seamă. Dar cine n-are spirit înjură și Pino n-a fost cruțat de loaze și nulități elitiste care au încercat să-l îmbrace în zoaie chiar în mahalaua politică, prin grăire aluzivă și prețioase sclifoseli atacându-i familia. Pino nu s-a manifestat, le-a primit și privit pe toate cu un surâs amar. L-au apărat condierii de prestigiu în Revistele Teatrul azi, România literară... argumentând cu dovezi cinstea marelui Artist.
Am urmărit ultima Gală UNITER la postul național de televiziune și mi s-a părut că Președintele Pino, Ion Caramitru, ascunde tristețea unei oboseli. I-am citit pe chip o suferință pe care o lumina din când în când cu un zâmbet trist. Am vrut să-i telefonez după spectacol dar... am renunțat. Nu știu de ce... am amânat. Aveam o relație apropiată, chiar de prietenie dar nu abuzam. Am citit cartea cu interviul, „De la Hamlet la Hamlet”, a cărui autor este cunoscutul cronicar al vieții noastre teatrale Mircea Morariu și m-au impresionat profund viața zbuciumată a părinților săi, creațiile din teatru și cinematografie, întâlnirile internaționale, relatările legate de Revoluția română și atâtea și atâtea momente trăite de Pino.
De la un timp atacurile la adresa persoanei Directorului Teatrului Național s-au întețit și trepădușii stradali îi contestau fără rușine artistului vârsta și mai cu seamă drepturile. Cine oare ar fi trebuit să-i învețe că artiștii adevărați nu au vârstă... Or fi simțit ei ceva... și se grăbeau... poate... cine știe? Azi, „când atâta lume face teatru, ce-nseamnă un actor în plus?”... Scârbit de toate... le-a refuzat ultima-ntâlnire...
Prin zestrea lăsată de Ion Caramitru teatrului românesc, cinematografiei, radioului și televiziunii, prin contribuția personalității sale adusă Culturii române la imaginea internațională a țării noastre, Artistul și-a încrustat numele cu litere de aur în Cartea de Onoare a acestui Neam pe care l-a iubit.
Pino Caramitru merită pioasa noastră recunoștință, a breslei artiștilor de astăzi din Teatrul românesc și ca omagiu, să-i ridicăm monument pentru a-l respecta generațiile viitoare.
 

        Iași, octombrie 2021

 

Newsletter

Reteaua Marea Neagra
  • PARTENER OFICIAL


  • ImpactFM
  • Leviathan

© Teatrul National Iasi - 2012 Toate drepturile rezervate.