noutati

Interviu Ion Sapdaru - Premiera DESPĂRȚITORUL

 

 
O discuție cu regizorul Ion Sapdaru, de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, este mereu o invitație la o retrospectivă și la o radiografie a vremurile trăite. Nu poți să nu te uiți în urmă când îl auzi cu cât patos vorbește despre cei 30 de ani petrecuți într-o Românie care își începea un nou drum chiar în perioada în care și regizorul venise la Iași. Am discutat despre aceste lucruri, dar și despre planurile sale pentru începutul lui 2020, în care va împlini trei decenii de carieră în Capitala Moldovei.
 
- 30 de ani pe scândura de la Iași...
 
- Nici mie nu-mi vine să cred când au trecut! Acum 30 de ani am venit la Iași la invitația directorului de atunci al Teatrului Național, Mihai Ursachi, și a regizorului Ovidiu Lazăr. Voiam să intru în trupa teatrului. Era undeva prin mai și venisem cu un bagaj important, zic eu. Am absolvit o facultate bună de teatru, pe cea de la Moscova, și eram angajat la Teatrul Național Chișinău. Eu ziceam că nu vor fi probleme, dar evident că au mai fost.
 
- Mă întreb de ce?
 
- România traversa o perioadă interesantă. Eu am nimerit într-un malaxor în care țara redevenea alta, încerca să se transforme. Eu eram tânăr, totul era foarte problematic, dar încet-încet m-am cuplat din nou la țară, după foarte mulți ani. Eu am redobândit cetățenia, nu așa cum spun unii că au primit-o, pentru că bunicii mei s-au născut în Regat.
 
- Ați venit la Teatrul Național ca invitat. Care să fi fost motivul?
 
- Noi am venit imediat după Revolutie, cu Teatrul Național din Chișinău, unde eram eu angajat de câteva luni. Atunci a fost primul turneu al unui teatru românesc din Basarabia în România. Am adus două spectacole, printre care și Rinocerii al lui Eugen Ionesco și probabil că acesta a plăcut cel mai mult. Nici măcar nu-mi scosesem machiajul și costumul după spectacol că, după aplauze, am primit la cabină vizita domnului Ovidiu Lazăr, care mi-a propus să rămân. Au venit firește și formalitățile, iar pe transferul meu de la teatrul din Chișinău spre cel din Iași sunt semnăturile a doi miniștri ai Culturii de atunci – din partea Basarabiei era Ion Ungureanu, iar din partea României, Andrei Pleșu.
 
- Nu vă întreb de bucurie, ar fi inutil ...
 
- M-am bucurat foarte mult, m-am și emoționat pentru că este greu să te muți dintr-un bloc în altul, darămite dintr-o țară în alta... Eram și tânăr, nu aveam o experiență bogată nici de viață, nici de teatru și repet – venisem într-o Românie în plină transformare, căreia nu-i prea ardea de mine.
 
- Sunt convinsă că reciproca nu era valabilă.
 
- (râde). Nici vorbă, mie îmi ardea de România. Recunosc că mi-a venit foarte greu să mă cuplez la multe lucruri care mi s-au părut bizare, dar dragostea și bucuria mea cea mai mare de a fi în România au contat enorm. În 1987, am fost în România într-un turneu cu clasa de actorie, iar când am ajuns la Ploiești, în fața Muzeului lui Caragiale mi-am jurat că mă voi reîntoarce și voi fi actor și poate regizor în România. Colegii mei s-au uitat ciudat la mine, mai ales că nu erau semne vizibile de transformare, dar s-a întâmplat.
 
- Și dacă tot am parcurs un drum înapoi în timp, aș vrea să ne oprim și la cele mai frumoase momente petrecute pe scena Teatrului Național Iași
 
- Au fost foarte multe și le mulțumesc tuturor celor care au participat la aceste evenimente. Este vorba de regizori, repet de Ovidiu Lazăr care a fost primul care mi-a întins o mână, apoi au fost colegii mei și câteva spectacole foarte importante. Am avut un spectacol absolut extraordinar montat de Ovidiu Lazăr, Proștii sub clar de lună, care practic ne-a lansat și pe mine și pe bunul meu prieten Teodor Corban și pe alți colegi de-ai mei, s-a aflat de noi la Festivalul de Teatru Contemporan de la Brașov. Sunt extrem de multe momente importante și mă duce gândul la întâlnirea cu regizori importanți ca Dabija, Hausvater, care m-au ajutat să înțeleg mai bine meseria asta. Un moment important a fost și atunci când am început să fac regie, iar colegii mei au vibrat frumos în sensul dorinței mele și ne-au ieșit spectacole foarte bune.
 
- La un moment dat a venit și filmul. Mă întreb care să fie ordinea în sufletul dvs?
 
- Și teatru, și film, și televiziune. Și radio și toate locurile sau momentele în care un actor sau un regizor se poate exprima. Nu am făcut o mare diferență. Evident că teatrul este pentru mine în capul listei pentru că nu m-a trădat niciodată.
 
- Dar filmul v-a trădat?
 
- E un fel de-a spune... S-a întâmplat vreme de vreo 13 ani pentru că din 1990, când am venit, abia în 2003 am reușit să fac și eu primul film. Au mai urmat vreo 25, dar la început m-am resemnat. Ce să zic, e o țară fără film, pentru că așa era atunci. Se făceau câteva filme destul de penibile, apoi a venit Caranfil care a dinamitat acest nou val al filmului româbnesc. De acolo a pornit totul, apoi au venit Porumboiu, Mungiu, Muntean care au început să facă film. În 2003 furtuna cinematografică s-a întors spre mine și a zis Ia să-l filmăm și pe ăsta. Probabil că atunci a venit vremea personajelor mele, adică polițiști corupți, primari cu atracții sexuale și tot felul de personaje caragieliene în sensul veacului 21.
 
- Și dacă tot am vorbit despre trădări, dvs ați trădat vreodată?
 
- Sper din suflet că nu, dar nu știi niciodată. Teatrul hotărăște când îl trădezi sau nu. M-am străduit cu munca mea, pentru că, de fapt, așa ar trebui să fie, să nu îl trădez, dar cine știe... Uneori nici nu te aștepți că poți călca greșit. E greu. Teatrul este o terramota, mergi pe nisipuri mișcătoare în care în orice clipă poți să o pățești sau, cum spunea un profesor de-al meu de regie, în mod special să fii atent pentru că actorii sunt niște grenade, niște bombe în buzunarul regizorului, nici nu știi când vor detona.
 
- Începeți anul cu două proiecte foarte interesante, planificate ambele pe 7 ianuarie. Este vorba de premiera piesei „Despărțitorul”, la Uzina cu Teatru, și de lansarea unui nou volum de teatru, ambele sub semnătura dvs. Ați să vă oferiți un dar, dată fiind și sărbătoarea Sfântului Ion?
 
- (râde). Nu m-am gândit la asta, deși e drept că ambele vor avea loc pe 7 ianuarie. Ca întotdeauna, voi oferi publicului piese, eu încerc să mai păcătuiesc și cu scrisul pieselor. Le scriu greu, nu așa ușor cum se laudă alții că în șapte zile au o piesă. Spre exemplu, Natură moartă cu nepot obez am scris-o în doi ani. Scriu greu poate că nici nu am timp, scriu în timpul montărilor, la filmări, noaptea, când apuc. Mă dedic mult acestei meserii de dramaturg, mi se pare poate cea mai importană muncă în teatru. Acum nu știu dacă și rezultatele sunt pe măsură.
 
- La începutul discuției noastre ați spus că ați revenit în România în momentul în care își căuta un alt drum. A devenit ceea ce și-a propus sau a fost doar o derivă?
 
- Pentru mine a fost mult mai evident acest lucru. Eu, nefiind din ciorbă, puteam să o văd oarecum din afară. Apoi am intrat cu totul în ciorbă și îmi vine mai greu să înțeleg ce se întâmplă, dar atunci era altfel. Dacă aș putea să descriu, și cred că am să fac asta, ce pași gigantici s-au făcut! Nu-mi place să mă raliez grămezii de critici ai României. Țara asta mi-a oferit un spațiu în care am putut să mă manifest artistic la maximum sau pe cât puteam eu! Îmi amintesc de tarabele pe care se încărcau brichete, de magazinele de înregistrat muzică, de valutiștii care te păcăleau când schimbai dolari, de muncitorii care veneau cu trenul de Pașcani și mâncau mici în gară, de tot felul de șmecherii. Doamne, așa era pe atunci, dar România era nemaipomenit de frumoasă și a rămas la fel pentru mine.
 
A consemnat Maura ANGHEL
 
 

Newsletter

Reteaua Marea Neagra
  • PARTENER OFICIAL


  • ImpactFM
  • Leviathan

© Teatrul National Iasi - 2012 Toate drepturile rezervate.