noutati

Cronică teatrală de Nicoleta Munteanu-Goldberg Show

ELI, ELI, LAMA SABACTANI? GOLDBERG SHOW, REGIA MIHAI MĂNIUȚIU, TNI
Imaginați-vă o disecție pe viu: o rană supurândă, fără anestezie, percepția lentă, tot mai lentă, în ciuda ritmului constant, sacadat al mișcărilor ce se succed. Măriți imaginea. Amplificați percepția. De zece, de o sută, de „n” ori. Sunteți în același timp „pacientul” și mâna care acționează, ochiul care vede, nervul care tresare, cadavrul viu și privitorul. Înăuntru și-n afară. O conștiință.

Nu, nu e o secvență de film, nici o imagine întipărită pe retină după un coșmar, nu e un fragment de roman și nici o mărturie a vreunei victime a uneia dintre ororile de acum sau din trecut. E o stare. Senzația cu care pleci după spectacolul lui Mihai Măniuțiu, Goldberg show. Facerea lumii și alte întâmplări (după Variațiunile Goldberg de George Tabori). Impresia că ești dezmembrat, pulverizat, pus la zid, obligat să te trezești. Obligat să privești, să te interoghezi, să înțelegi, să-ți asumi, să supraviețuiești știind. Sau rememorând. Sau reflectând. Sau privind – direct în ochi – marele gol. Suferința și absurdul. Binele și răul. Frumusețea și fața hâdă a lumii. Umanitatea. Pe tine și pe fiecare în parte.

Goldberg (Marcel Iureș) se îndreaptă spre scenă dintre spectatori. E unul dintre noi. Oricare. În prezentul instaurat de reprezentație e un fel de asistent al regizorului (Mr. Jay) – Călin Chirilă – , poate actor. Suntem în Ierusalim, pe scena unui teatru, înaintea premierei, la ultimele repetiții. Goldberg privește și indică spectatorilor cuvintele lui Nietzsche proiectate cu litere mari, negru pe alb, undeva sus, dar la vedere: „Dumnezeu e mort”. Un avertisment. Nu. Încă nu îl percepi ca atare. O realitate. Nu. Cuvintele lui Nietzsche fac parte din memoria contemporaneității, fac parte din noi ca o a doua piele. În imediata succesiune: „Nietzsche e mort”. Te aștepți la o butadă. Filosofia ne-a învățat că gândirea e liberă, că există liberul arbitru, iar logica ne-a condus către jocuri ale minții dintre cele mai savuroase. Dar nu. Semnează: Dumnezeu. Un prim semn al alertei interioare. Întregul spectacol va miza pe aceste șocuri ale conștiinței, pe starea de criză care se instaurează treptat, inconfortabil.

„O scenă goală e un locaș al frumuseții”. Timbrul grav, nostalgic, senin al lui Goldberg va relua contrapunctic această observație: o scenă goală – lumea înainte de creație, spațiul latențelor, frumusețe absolută în neființa oricărei forme. Scena lumii, a vieții și a teatrului, scena pe care fiecare se află pentru un timp. Scena pe care Mr. Jay și Dumnezeu au hotărât să o umple la un moment dat. Un vis al unui regizor nebun, despotic, mutilat de propriile neputințe și dorințe, când sadic, când absent: o prezență pe care nu o poți ignora, căci Mr. Jay e stăpânul spectacolului și, totodată, al actorilor și al lumii lor. Nu și al textului. Nu și al Cuvântului. Așa cum Dumnezeu e creatorul și stăpânul, Cuvântul, dar nu și fapta omului. Căci ea depinde de Cuvântul revelat lui Moise, iar Moise al lui Tabori l-a privit pe Dumnezeu doar din spate și „N-o să-ți vină să crezi: e invizibil!”. Spectacolul se construiește din nimic, scena e inițial goală, așa cum Lumea la început era nimicul. Și treptat viața ia ființă: reprezentația de la Ierusalim pe ritmuri de rock, de show electrizant care hipnotizează mulțimile – o vânzoleală nebună de trupuri contorsionate, un ritm alert al mișcării. Perfect recognoscibil: suntem aici, în lumea noastră, în timpul nostru, privind, participând, construindu-ne viața. Show. În spate: Goldberg, o siluetă amintind de aceea a unui rabin, răsfoind parcă Tora. O tăcere, o umbră. Și apoi, apariția electrizantă a lui Mr. Jay: rege și clovn, un bufon nebun care are un sceptru. Ideea și puterea. Acum creația poate începe. Spectacolul e pe punctul de a lua ființă: „Să fie lumină!”. Dar nu s-a făcut lumină, căci tehnica de scenă trădează problemele pe care va trebui să le rezolve regizorul, fisurile, neputințele actorilor, revoltele, interesele meschine, recuzita la vedere; iar în celălalt plan e un Dumnezeu căruia nu îi mai ies toate minunile. Spectacolul lui Mr. Jay e o recuperare în cheie modernă a câtorva episoade din Vechiul Testament: geneza, dansul crimei rituale, pomul cunoașterii, revelația lui Moise pe muntele Sinai, Iona în drum spre cetatea Ninive. Fragmentate, stilizate, jucate aici și acum, repetate, narate, tăiate, distorsionate de orgolii, probleme personale, impulsuri, revolte, neputințe. Reconstruite din perspectiva lumii în care trăim: violență, sex, manipulare, autosugestie, depersonalizare; concerte rock, droguri, pornografie. Interludiile muzicale, mișcările sacadate ale trupurilor, un balet al violenței, o coregrafie a maselor dezlănțuite. De la tonalități hard sau afro la psalmodieri liturgice și ritmuri orientale, într-un vertij al sonurilor menit să sublinieze nebunia, schizofrenia, inconsistența, ieșirea din țâțâni a unei lumi ce aleargă nebună după fericire. Când, de fapt, Dumnezeu a vrut să învețe omul cum să fie bun, nu fericit. Și o poetică a teatrului explicită, dar niciun moment exhibată: „Omul e teatrul, nu tehnica”, „Pe scenă cel mai greu lucru e să mori, fiindcă nu te crede nimeni”, „Scena nu este un surghiun pentru artist, scena este chiar acasă”, „Cuvântul e o armă cu glonțul pe țeavă”. Facerea spectacolului, „istoria” lui, mecanismele la vedere. Numai că niciun moment spectacolul de teatru al lui Mr. Jay nu e doar o reprezentație înainte de premieră. E Spectacolul însuși, al lumii și al fiecărui individ în parte. Un spectacol care se face aici și acum, fără putința de a te întoarce, de a relua, de a corecta, un spectacol fără început și fără sfârșit, închis într-o mecanică în care punctul de la final nu e decât momentul unei reluări. Punct și de la capăt. Alte măști, aceeași piesă. Nu ai unde pleca, nu ai cum te sustrage, nu poți încetini și nici nu poți accelera. Ce rămâne? Sfâșietorul strigăt din final al lui Goldberg, al Fiului Omului, al Omului în fața lui Dumnezeu, în fața lumii, în fața golului: „Eli, Eli, lama sabactani?”, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?. Tatăl, Dumnezeu, Creatorul luminii și al întunericului, al tuturor celor văzute și nevăzute, atotputernicul, Yehova a cărui mână nu se îndură, a cărui față e nor sau rug sau stâlp de foc, aproape uituc înainte de a-și desăvârși creația plămădind omul, prezent sau absent de pe scenă, uitat sau contemplând pasiv, tăcere și cuvânt; rănit, furios de nerușinarea Evei/Lilith  (Livia Iorga), de dezmățul gloatei după eliberarea din Egipt și rătăcirea prin deșert, de „stirpea stricată”; indiferent, proclamând prin Moise „o nouă dietă pentru toată lumea”, jucându-se, așteptând, oglindindu-se în umanitatea al cărei spectacol îi reflectă identitatea: golul, marele vid.

Absurditatea faptei dintâi. „Ce sens are să creezi ceva pornind din nimic? Ca să creezi ceva din nimic trebuie să te afunzi până în inima nimicului”, „Am visat la perfecțiune, Goldberg, și am dat-o-n bară”, „Numai Dumnezeu e desăvârșit, Goldberg, tocmai fiindcă e nimicul” – spune Mr. Jay/Yehova/Dumnezeu Tatăl. Un Dumnezeu diavol bătrân, cinic, orb, răbdător, neputincios, răzbunător, un Dumnezeu care nu a văzut nimic, dar care e omniprezent. O absență. Prezența supremă. Mort, dar punându-și semnătura pe toate lucrurile lumii.

Translarea dinspre lumea teatrului și viața noastră spre aceea a relațiilor Omului cu Dumnezeu, a poporului ales cu Tatăl, a istoriei cu conștiința se face treptat, prin adânciri de sens, ambiguități, falii care se suprapun analizând, incizând, supurând. Goldberg devine treptat Omul în luptă cu Dumnezeu, umanitatea și fiecare dintre noi. E Moise și Iona, e marioneta lui Mr. Jay și conștiința, e supusul și privirea, e un număr tatuat pe braț, e un supraviețuitor fără iluzii, dar și fără putere, e Omul, fiul Omului și al lui Dumnezeu, care ajunge să-și cunoască Tatăl. Băiatu’, Goldy Boy, trebuie să înțeleagă și ultima față a Tatălui: „Va fi o seară lungă, nu?”, „Va fi o seară foarte lungă”. Răstignirea și pogromul, „vagoanele alea de vite, nesfârșite”. Răstignirea și ecoul gemetelor de la Auschwitz. „Băiatul” și ultimul cuvânt al Tatălui, care are întotdeauna și primul cuvânt. „Un răzvrătit, un terorist și un violator”, Sfânta Treime. Fiul și Tatăl. Omul și Dumnezeu. Detaliile tehnice livrate sec. Cuvinte. Numere. Adică detalii. „De ce eu?” – întrebarea al cărei ecou persistă. Și căreia Tatăl nu îi refuză răspunsul, dar nici nu-i oferă soluția: „Cine altul dacă nu tu?”. Cine altul dacă nu TU, dacă nu fiecare dintre noi, dacă nu Fiul, poporul ales, întreaga umanitate? „Sunteți crud, domnule”. „Nu sunt crud, sunt drept”. Și Dumnezeu tocmai a inventat păcatul. Și Dumnezeu tocmai a inventat antisemitismul. Și Dumnezeu tocmai a inventat îndurarea. Și Dumnezeu tocmai a inventat iubirea. „Eli, Eli, lama sabactani?”. Punct. Și de la capăt: „Lumina. Punctul unu. Lumina din ziua întâi. Sunetul. Poziția unu. Încă o dată. Putem începe”. „Eli, Eli, lama sabactani?”. Punct și de la capăt. Spectacolul s-a încheiat. Spectacolul continuă. Spectacolul e în afara timpului și a spațiului. Încremenirea Tatălui. Prezența Tatălui și absența lui. „Eli, Eli, lama sabactani?”.

Nu mai e doar strigătul lui Iisus, al Fiului, al Omului, e strigătul pe care îl resimți în plex. Strigătul tău. Ca fiu. Ca om.

Acesta e spectacolul lui Mihai Măniuțiu. Acesta e gândul peste (și pentru timp) al lui George Tabori. Cuvântul e întotdeauna imperfect. E necesar să fii acolo. Martor și protagonist. Al facerii lumii lui Mr. Jay, al prezenței lui Goldberg, al umanității care joacă și se joacă pe sine (și pe tine) în fața ta. Un spectacol excepțional, care creează disconfortul lucidității, menit să te bântuie mult timp după ce cortina s-a lăsat. Un spectacol total (dacă aceste cuvinte nu ar suna clișeic) pentru că asta înseamnă a face teatru: a aduce omul față în față cu sine, cu celălalt, cu lumea, cu istoria, cu timpul, cu oroarea. Lumea lui Mr. Jay se naște treptat așa cum Dumnezeu a creat mai întâi cerul și pământul. Lumina și întunericul. Uscatul și apele. Și tot ce a urmat. Istoria. Scena se umple și ea treptat: obiecte, trupuri, bâte, resturi, vise, năluciri, dorințe, strigăte, ritmuri, contorsionări. Viață.

Impresia lăsată de spectacolul lui Mihai Măniuțiu e ca o lovitură de cravașă. Te lasă fără suflu, dar te face mai viu. Mai puternic. Mai lucid. Un ochi care propune și un altul care înregistrează. Parțial se suprapun. Ca în viață.

Nu pot să nu observ că senzația aceasta mi-a reactualizat o alta. Lumea lui Tabori, a lui Măniuțiu, a lui Goldberg și a lui Mr. Jay mi-a amintit de lumea lui Saramago din O Evangelho Segundo Jesus Cristo (tradusă Evanghelia după Isus Cristos), apărută, poate nu întâmplător tot în 1991 ca și premiera Variațiunilor Goldberg de la Viena, chiar în regia autorului. Ritmul și tonalitatea sunt aceleași, doar mijloacele diferă. Povestea e alta, starea aceeași. Starea o poți induce aproape hipnotic prin scris, în intimitatea pe care frazarea sacadată a lui Saramago o induce. În teatru lucrurile sunt mai complicate. Pentru că omul din fața ta e viu. E un altul. Conștiința spectatorului ajunge la sens prin celălalt. De acest celălalt depinde totul. Acesta e rostul actorului. Să reușească să oglindească prin sine un altul și în același timp pe el și pe tine ca spectator. Și aici actorii au fost impecabili. Marcel Iureș e de la început până la sfârșit o prezență. O realitate individuală și una colectivă. O figură (ce amintește vizual de chipul lui Tabori, de rabi, de poporul ales, dar care în final nu mai e decât unul dintre cei mulți). Alesul. Nu depersonalizare, ci umplere a personajului, deplină stăpânire a umanului și a  rolului, a ceea ce ești și a ceea ce trebuie să fii în timpul circumscris poveștii. Un rol excepțional jucat, perfect dozat. Copleșitor fără a copleși. O provocare căreia Călin Chirilă, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Doina Deleanu, Oana Sandu, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Ionuț Cornilă, Radu Ghilaș, Horia Veriveș și studenții de la actorie din Iași au trebuit să-i facă față. Nu, nu i-au făcut față, au creat o echipă. Fiecare a fost acolo, perfect coordonat cu ceilalți. Nicio breșă. Călin Chirilă a reușit un rol excepțional, cu treceri subtile de la nebunie la cinism, de la prezența acaparatoare la absența constrângătoare a personajului său. Un Mr. Jay/Dumnezeu deopotrivă bufon și instanță tutelară, uman și impersonal, cu plieri subtile de la o ipostază la alta, de la o stare la alta. Nu poți să treci peste prezența Tatianei Ionesi (domnișoara Mop), a Liviei Iorga, a Doinei Deleanu sau a lui Cosmin Maxim (care a avut un rol extrem de dificil, atât gestual, cât și vocal), peste niciuna din aparițiile coregrafice ale tinerilor actori, peste niciunul dintre momentele – indiferent de ponderea lor scenică – din spectacolul de aseară.

Goldberg show în regia lui Mihai Măniuțiu e ceea ce orice spectacol ar trebui să fie: o radiografie și un semn de întrebare. Nu un punct. O idee, o propunere pe care o duci cu tine, o lume pe care o descompui și o refaci știind că răspunsul ultim e în tine și în afara ta în același timp sau, cum îi spune la un moment dat Mr.Jay/Dumnezeu lui Goldberg/Fiul: „abia de-acum o să mă cunoști cu adevărat”, căci spectacolul lumii e întotdeauna un punct și de la capăt.
 
Nicoleta Munteanu
Alecart

Newsletter

Reteaua Marea Neagra
  • PARTENER OFICIAL


  • ImpactFM
  • Leviathan

© Teatrul National Iasi - 2012 Toate drepturile rezervate.