Popa Cornel George

                                                           Cornel George Popa

Născut în 1957, Cornel George Popa a absolvit Facultatea de Constructii (Iaşi, 1986) şi Academia de Teatru şi Film, secţia Regie Film (Bucureşti, 1997). A lucrat peste 10 ani în presa scrisă (Opinia Studenţească, Timpul, Zig-Zag etc.), apoi a colaborat cu mai multe posturi TV, obţinînd cîteva premii de televiziune.

A publicat: Cincizeci şi şase de blitzuri şi alte chestii –  Editura Institutul European, 1993 (premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză); Dobitocul de ţînţar – Editura Cartea Românească, 1996; Nesimţitul – Editura Maşina de Scris, 1997; Bărbatul ca produs. Cum pot fi cucerite femeile – Editura Fundaţiei Pro, 2005; Viaţa mea sexuală – Editura Unitext, 2005; Mîinile pe care de atîta timp – Editura Liternet, 2006.

A mai scris scenarii de film, seriale şi piese de teatru (Viaţa mea sexuală a obţinut premiul UNITER 2004 pentru cea mai bună piesă românească a anului).

***

 Mă numesc Cornel George Popa, prietenii îmi spun Bill şi nu sunt regizor de teatru. N-am fost până acum la teatru decât ca spectator şi în tot cazul am văzut mai puţine spectacole de teatru decât filme. La film mă duc o dată sau de două ori pe săptămână, iar la teatru dacă merg o dată pe lună. Într-o vreme, mai demult, în timpul Ceauşescului, mergeam la teatru aproape în fiecare zi. Ştiam pe de rost repertoriul Teatrului Naţional din Iaşi şi nu exista să vină o trupă de undeva fără să fiu şi eu acolo. Teatrul era o alternativă şi totodată reprezenta o evadare din lumea cenuşie în care se trăia atunci. Mă uitam la actori ca la nişte zei şi de unii nici nu aveam curajul să mă apropii. Mâncam teatru pe pâine, mă furişam pe ascuns la repetiţii, veneam să fac cafele în micul bufet al Naţionalului de pe atunci şi totul, deşi atât de apropiat de accesibil, de citadin, la urma urmei – îmi părea atât de departe, încât aveam impresia că mă aflu în mijlocul unui miraj.

Cum să am talentul de a mă gîndi că odată şi odată mirajul va deveni concret ? Cine îşi poate anticipa visele şi câţi dintre noi iau micul dejun cu Angelina Jolie, de pildă ?

Sunt un uimitor caz de tip, căruia i s-au îndeplinit aproape toate dorinţele avute în urmă cu douăzeci de ani.

Am vrut să fiu regizor ? Am devenit.

Am vrut să fiu scriitor ? Sunt.

Mi-am dorit succesul ? L-am avut.

Totuşi, totuşi, spun, omul este prin definiţie o creatură ciudată care tinde mereu către altceva. Ce are nu-l satisface. Îşi confecţionează mereu vise. Nestatornică, neliniştită, nemulţumită, fiinţa umană tînjeşte în permanenţă. Şi cu mine s-a întâmplat, se întâmplă la fel. Am tot ce mi-am dorit în urmă cu douăzeci de ani.

Şi totuşi …

Totuşi spun: uite că îngerii care până acum mi-au căzut în braţe nu-i consider destui. Mai vreau îngeri. Mai vreau şi alţi îngeri. Sau îngerese, de ce nu ?

                Faptul că am câştigat un premiu important de dramaturgie cu o piesă scrisă în cinci zile, fără să fi scris niciodată până atunci teatru, fără să fi încercat, măcar, vreodată, faptul că piesa mi se joacă la Naţionalul ieşean în chiar anul debutului meu ca dramaturg, faptul că eu însumi o pun în scenă, faptul că la aproape 15 ani de când am părăsit Iaşul mă întorc în oraşul meu natal ca un învingător, ... cât şi multe altele – nu-mi ajung.

            Aş dori ca montarea să iasă bine, aş dori ca publicul să se calce în picioare pentru bilete, aş dori ca Viaţa mea sexuală să se joace de un milion de ori şi aşa mai departe.

            Mereu vrem şi ce avem nu ne ajunge.

            E foarte complicat totul.

            Totul e foarte complicat.

            Deşi pare simplu şi chiar e, dar nu-i.

                                                                                                Cornel George Popa