Cele 4 picioare ale mesei

Cele 4 picioare ale mesei

de Iakovos Kambanelis

 

Distribuţia:

Kostas – Petru Ciubotaru

Aliki – Monica Bordeianu

Tonis – Adi Carauleanu

Mery – PuÅŸa Darie

Iorgos – Daniel Busuioc

Manos – Călin Chirilă

Irini – Livia Iorga

MătuÅŸa Vera – Violeta Popescu

Infirmiera – Irina RăduÅ£u Codreanu

Tata – Liviu Manoliu

 

Regia: Ovidiu Lazăr

Scenografia: Axenti Marfa

Asistent regie: Cristina Ioanidis

Muzica: Radu Ţepordei

Dans: Stella Karali

 

Regizor tehnic: Iulian Gaţu


Din cronici:

„Cele patru picioare ale mesei”

– sau despre perpetua dorinţă de parvenire

 
Cronica, decembrie 1999

Recent, spectatorii ieÅŸeni au avut prilejul să ia cunoÅŸtinţă de una din principalele creaÅ£ii ale dramaturgului grec Iakovos Kambanellis, prin piesa „Cele patru picioare ale mesei”, într-o traducere de prestigiu semnată de Andreas Rados ÅŸi Leonida Maniu. O lucrare cu un subiect incitant: jocul de interese meschine ce au aparÅ£inut unor indivizi din deceniile trecute, dar ÅŸi actualilor ÅŸi, nu este exclus, viitorilor reprezentanÅ£i ai rasei umane: acapararea moÅŸtenirii testamentare.

Privită în înlănÅ£uirea actelor sale, piesa, susÅ£inută cu verva binecunoscută a trupei de marcă a NaÅ£ionalului ieÅŸean, ar fi o sumare a comicului de situaÅ£ie. Piesa ar fi considerată comică, dacă personajului în jurul căruia se desfăşoară acÅ£iunea, un tată bogat, nu i-ar fi dorită ÅŸi aÅŸteptată moartea chiar de cei ÅŸapte copii ai săi. Căci ce poate fi mai josnic ÅŸi mai obscur decât să doreÅŸti cu ardoare moartea părintelui doar pentru a-i moÅŸteni averea, chiar călcând peste fraÅ£i ÅŸi surori ? Nimic mai absurd, dar ÅŸi mai actual din nefericire ...

Banalul unei astfel de situaÅ£ii, dacă s-ar putea vorbi de banalitate în repetarea, la fiecare generaÅ£ie, a strategiilor de acaparare a averii părintelui muribund, este ocolit cu diplomaÅ£ie de un dramaturg cu experienţă, care stăpâneÅŸte până la perfecÅ£iune subtilităţile  punerii „în scenă” a faptului comic ÅŸi mijloacele de expresie adecvate.

Sărind peste canoanele impuse de cerberii cenzurii din perioada în care a fost scrisă piesa, aÅŸa-numita epocă a „dictaturii coloneilor” din istoria contemporană a Greciei, stigmatizând ipocrizia ÅŸi lipsa de naturaleÅ£e, de simÅ£ire, Iakovos Kambanellis reactualizează în această lucrare hidoÅŸenia care râde în fiecare puseu egocentrist. Harul artistic al actorilor, care au întruchipat scenic poftele copiiilor nesăţioÅŸi de avere, dar zgârciÅ£i cu viaÅ£a tatălui lor, a confirmat Å£inuta unei drame pe care doar pana inspirată a lui Kambanellis a transformat-o într-o amară ÅŸi acidă comedie.

Printr-o reuÅŸită sinteză a planurilor implicate de actul artistic: autor – traducători – actori – scenografi, publicul a fost delectat de o prestaÅ£ie de înaltă trăire artistică asamblată pe un cadru social ce ar putea să confirme că în istorie există împrejurimi când, dincolo de timp ÅŸi de loc, doar neasemănarea numelor este întâmplătoare.

Departe de a avea izul unei împăcări cu derivatele păcatului, „Cele patru picioare ale mesei” a demonstrat că indiferent de zona în care piesa este prezentată, nu numărul hrăpăreÅ£ilor contează, ci apartenenÅ£a la categoria comportamentală de „picior”.

Subtila analizare a personajelor piesei, transpusă în replică ÅŸi gestică, a reevaluat potenÅ£ialitatea ÅŸi în acelaÅŸi timp latenÅ£a unor manifestări dictate de o societate monopolizată de iluzia banului. Dar iluzia nu se sfârÅŸeÅŸte aici. Ea se ramifică ÅŸi se contorsionează, se mulează ÅŸi aderă constant pe mentalităţile pervertite pentru care ultima suflare a aproapelui nu reprezintă altceva decât un venal catalizator spre parvenire. Interesul celor din jurul muribundului, urmărit cu o constanţă diabolică, pecetluieÅŸte mizeria morală ce se dezgoleÅŸte prin intermediul unui text care în aparenţă nu sare din tiparele academice. DiplomaÅ£ia afiÅŸată de personajele piesei nu ascunde însă maturitatea unei acÅ£iuni înÅ£elepte, ci goliciunea sufletească ce tinde să îÅŸi atingă scopurile dezumanizante.

Perpetuu, motivul Å£esut de Kambanellis în „Cele patru picioare ale mesei” ar mai putea fi egalat, dar sub un alt raport, al comicului de situaÅ£ii, doar de actualitatea pieselor lui Caragiale. AceiaÅŸi oameni, aceeaÅŸi dorinţă de parvenire, aceeaÅŸi lipsă de scrupule.

          
Ovidiu Mardare