Noutăţi

Admirabil "autodenunt" la TNI

Nota informativa: duminica aceasta, la lasarea serii, aproape o suta de ieseni suspecti au fost prezenti in casa conspirativa a Salii Studio de la Teatrul National Iasi, pentru a asista la un spectacol in premiera, suspect (si el) de bun: "Gheorghe Popescu", de Constantin Popa, in regia lui Ovidiu Lazar, cu o distributie alcatuita din trei actori: Constantin Popa (ca in tragedia greaca, autorul urca pe scena, asadar o diversiune clara), Petru Ciubotaru (individ periculos de valoros, care recidiveaza dincolo de limitele admisibilului) si Emil Coseru (are ochi albastri, desi nu-i de-al nostru!).

Cum n-avem dramaturgie?

O piesa despre securitate, sau, si mai generic vorbind, o piesa despre trecutul neasumat si aproape imposibil de asumat al celor ce locuiesc in prezent. Cam aceasta ar fi tema excelentei piese a lui Constantin Popa, desi, la o "rasfoire" mai atenta, exista in ea o pluralitate de subteme ce fac din textul in discutie unul foarte ofertant pentru regizor. "Gheorghe Popescu" mai vorbeste despre batranete, despre ce li se intampla actorilor dupa pensionare (foarte "la zi" chestiunea aceasta), despre prietenie, despre singuratate, despre neputinta de a rosti adevarul pana la ultima lui litera, pana la ultimele lui consecinte, despre amintire ca spatiu locuibil al celor ce mimeaza existenta in "acum" si "aici", o piesa despre trecerea timpului si, deopotriva, despre incremenirea lui, o piesa despre blocaj, dar si despre eliberare.

Cele doua personaje principale, generic denumite Gheorghe Popescu 1 si Gheorghe Popescu 2, doi actori de varsta a treia, contemplandu-se unul pe celalalt, cu ironie si solidaritate, intr-un fel de tangou ciudat al vietii si al mortii, sau, altfel spus, intr-o subtila dialectica a lucrurilor ce au fost, sunt si vor fi. Asta pentru ca in locuinta lui Popescu 1 nu este foarte clar daca locuieste numai timpul prezent. Mai ales atunci cand in vizita vine Popescu 2, cel ce furnizeaza mereu deplasarile spre trecut: fie prin "terfeloage", adica albume cu fotografii din spectacolele de altadata ale celor doi, fie prin promisiunea unor reviste porno (in care trecutul se insinueaza prin "impotenta" prezentului), fie prin ...dosarele de securitate obtinute de Popescu 2 printr-un fin si eficient santaj. Momentul acesta al dosarelor este nodul piesei, dramaturgul centrandu-si toata desfasurarea actionala pe urmarirea efectelor psihologice ale acestei unice intalniri: intalnirea cu trecutul vinovat ce pare sa strige de printre filele ingalbenite de timp. Totul ia forma unui joc foarte perfid, cu sine insusi si cu celalalt. Impulsul spre marturisire este permanent obstructionat de sentimentul unei vinovatii atat de mari incat nu poate fi exorcizata decat, eventual, pe o scena de teatru, unde realul se cufunda in fictiune, iar conturul adevarului se preface in silueta indepartata.

Dupa parerea mea, piesa lui Constantin Popa este una dintre cele mai bune productii dramaturgice romanesti de dupa '90 incoace. Scrisa cu inteligenta si sensibilitate, seduce prin replica prompta, ambalata fie intr-un umor subtil, de calitate superioara, fie intr-un dramatism cutremurator, intr-un registru dual guvernat de "rasu'-plansu'". Dupa ce te destinde cu o prima parte generatoare de hohote, te loveste in plin cu o filosofie a indoielii si a suferintei. Hohotul se crispeaza tot mai mult, pana se face lacrima sau suras amar. Deranjul este mare pentru toate categoriile de public: pentru cei de generatia a treia sau chiar a doua, se umbla la constiinta; pentru cei tineri, se umbla la curiozitatea pentru ceva ce apare astazi sub forma unui exotism, a unei bizarerii fara margini. Mesajul nu e unul confortabil, ba din contra, poate provoca mari cutremure existentiale acelor spectatori care au fost candva ...Gheorghe Popescu.

Un spectacol oglinda...

Lui Ovidiu Lazar i-a iesit un spectacol inchegat, dens si complex, insa de o claritate debordanta. Ritmul este foarte bun, monologurile - sumare, insa profunde - sunt subliniate inspirat prin decupaje de clar-obscur. Spatiul sonor, la randul sau, completeaza spatiul scenic si spatiul psihic al personajelor, avalansele de sunet accentueaza starea de criza, integrandu-se intr-un intreg unitar in diversitatea lui. "Acest spectacol nu este o penitenta. Nici o acuza. Acest spectacol se vrea a fi o oglinda in care sa ne privim pe noi insine, inainte de a ne face necesara toaleta a constiintei cotidiene. Atat.", scrie Lazar in caietul de sala, indicand implicit si miza/ supratema viziunii sale regizorale. Pe metafora aceasta a oglinzii se pliaza perfect si tema teatrului in teatru, rafinat pusa in valoare si cu foarte mare efect scenic. E o jonglerie inteligent strunita a planurilor realitatii, ce se oglindesc unul in celalalt cu rasfrangeri de sens si meta-sens, cu tensiuni ascutite si duiosii amare, cu judecati de natura etica, dar si cu taceri zgomotoase si de nesuportat. Decorul, fara complicatii inutile, induce un sentiment de calma simplitate, de trecut rastignit pe vechi afise teatrale, dar si de prezent ce se preumbla prin caserole cu parjolute sau rafturi de biblioteca nou-noute. Finalul, conclusiv si moralizator, clamand, prin vocea lui Emil Coseru, pentru inscrierea pe drumul spre sine al celui ce accepta provocarea, vine sa implineasca un rotund armonios al unui produs teatral catalogabil, fara ezitare, drept reusit. Un spectacol care ar trebui sa se joace mult, mult timp de acum incolo.

Lectie de arta actorului...

Intr-un fel, Petru Ciubotaru si Constantin Popa nu fac in "Gheorghe Popescu" doar niste roluri, ci sustin o stralucita lectie de arta a actorului, ce ar trebui urmarita, in picioare, cu pixul si cu sufletul in mana, de generatiile mai tinere si mai pline de sine decat ar fi cazul.

Actori inteligenti, culti cum rar ai ocazia sa intalnesti (vai, ideal stanislavskian si cojarian etc., ce s-a ales din tine!), cu inteleapta stiinta a jocului, carismatici si indragostiti de scena. Talent si metoda, relaxare si concentrare, o incantare sa-i urmaresti! Sa-l vezi pe Petru Ciubotaru cum joaca suferinta si disperarea, sa-i sesizezi metamorfoza fizica a trasaturilor, transfigurarea intru exprimarea durerii, sa te simti contaminat de trairea aceea adanca si vibratila ce il incearca in cel mai autentic mod cu putinta, si apoi, in secunda urmatoare, sa ti se livreze pe sine ca o impachetare de exuberanta si veselie, zapacindu-te, bulversandu-te, seducandu-te iremediabil. Si dincolo, la Constantin Popa, firescul replicii, vocea inconfundabila, unica, incarcata de mesaj, naturalete si prospetime surprinzatoare dupa o absenta scenica de peste un deceniu, capacitatea de a da viata, la modul cel mai concret, personajului, arta de a lua totul in joaca fara a abdica de la cea mai grava seriozitate cu putinta...

Este tot mai evident ca mana aceasta de "ultimi mohicani" ai Nationalului iesean, o mana al carei tremur inca nu se simte, sufera de o crunta singuratate. Prea putini sunt cei ce vin din urma cu daruirea, dragostea si respectul acesta pentru teatru, prea mari sunt distantele, alonjele, si sumbru precum un dosar de securitate al viitorului imi apare destinul acestui teatru.

 Calin Ciobotari(Flacara Iasului, 05/02/2009)