noutati

Trăim o furtuna în lume – interviu cu regizorul Christina Paulhofer

 E o toamna ploioasa la Iasi, unde regizorul Christina Paulhofer a descins cu un text in mana: Furtuna de William Sheakespeare. In asteptarea premierei de la Teatrul Cub, am gasit cateva momente pentru a vorbi cu ea despre teatru si despre apocalipsele cotidiene in fata carora pretindem ca rezistam.


AltIasi: Christina Paulhofer se afla la Iasi (pentru prima data), dupa ce din Romania a plecat la o varsta frageda.

 Christina Paulhofer: La sase ani.

 AI.: A fost o plecare fara a privi inapoi?

 C.P.: Intr-un fel m-am rupt. Mi-a fost foarte greu in Germania unde nu cunosteam limba si cum a trebuit sa incep scoala, am avut probleme de acomodare. Copiii radeau de mine si traiam complexul strainului. Mi-am dorit foarte mult sa fiu nemtoaica. Sa ma adaptez. Iar din sentimentul acesta de marginalizare, s-a creat un fel de ura pentru tara natala. Atunci s-a intamplat ceva important pentru mine: i-am spus mamei sa nu-mi mai vorbeasca in romaneste. Ea este insa incapatanata si vorbea mereu limba de-acasa cu mine. Asa se face ca n-am uitat romana. Si eu eram incapatanata si-i raspundeam in germana. Pana la cincisprezece ani, cu familia, veneam in vacante la Costinesti. Dupa, cand mi-am capatat independenta, am evitat sa vin in Romania. Abia de ceva vreme, cum noi avem o proprietate la Gruiu (in apropiere de Bucuresti), am revenit aici. Acum un an mi-am rupt piciorul prin Fagaras si-am stat trei luni – nevoita fiind – in tara. Atunci a venit si invitatia de a monta un spectacol la Iasi.

 AI.: Asadar, proiectul de la Teatrul National e primul spectacol din Romania.

 C.P.: Da. Ma informez ce se intampla aici, prin presa germana, dar si din cea romaneasca, astfel ca avand imaginea asupra, de exemplu, vietii politice, mi-am spus ca trebuie neaparat sa fac un Shakespeare.

 AI.: Locuiesti la Munchen, ai stat o perioada in Franta (la Paris). Luand in consideratie sindromul dezradacinarii de care ai suferit, voluntar, de fapt si ca poti sa schimbi usor teritoriile, orasele, oamenii cu care lucrezi, as spune ca e nevoie de radacini in aer pentru a putea calatori.

 C.P.: Eu cred ca daca o data ai fost desprins de locul tau, de lumea in care te-ai nascut, mai apoi cauti sa te tot desprinzi. Iti doresti asta. Am plecat din Germania si am stat opt ani la Paris unde am facut a doua facultate. Apoi usurinta cu care calatoresc dintr-o parte in alta vine si dintr-o alta caracteristica a mea: curiozitatea. Eu vreau sa vad si sa invat. Ma plictisesc repede si am nevoie de schimbare. Motorul calatoriei este curiozitatea.

 AI: Cat de important e pentru un regizor sa calatoreasca? Sunt nume celebre care au recunoscut importanta calatoriei in formarea lor artistica: Peter Brook si Arianne Mnouchkine sunt, probabil, exemplele pe care le-as cita ca la carte in acest caz.

 C.P.: Cultura acum este foarte globalizata. Am stat in Nepal trei luni si am facut cursuri de teatru intr-o scoala engleza de acolo. Copiii de acolo se uita la acealsi posturi de televiziune ca si in Germania. Cred ca-i important pentru un regizor sa fie deschis, sa inteleaga repede cum functioneaza un actor. Asta se invata in calatorii. Dar ce faceau Brook si Mnouchkine era reprezentativ pentru anii ‘70. Mie nu-mi place maniera lor. Nu-mi place sa vad kabuki cu actori romani si nu inteleg logica unei asemenea montari. Mi se pare treaba de artizan. Eu fac un teatru realist, cu momente suprarealiste.

 AI.: La Iasi montati Furtuna de Shakespeare. O poveste cu niste calatori care esueaza.

 C.P.: Asa e.

 A.I.: O poveste cu oameni care ajung intr-un loc necunoscut si carora le este si putin frica din pricina pamantului miscator. Thomas Ostermeier vorbeste in cartea aparuta si tradusa si-n Romania despre teatru si frica. Despre frica vorbesti intr-un interviu pe timoschuster.com  Cred ca nu-i usor, in general, sa recunosti ca exista frica in noi, apoi s-o constientizezi si sa poti sa te folosesti de ea. Cat de mult conteaza sentimentul de frica pentru un artist?

 C.P.: Pe mine curiozitatea ma salveaza din fata fricii. Exista o frica puternica atunci cand stii ca intalnesti treizeci sau patruzeci de actori ai unei trupe de teatru. Te intrebi cum e bine sa le vorbesti... Trebuie sa fii psiholog, sa fii mama sau tata, dupa caz. Dar vrei printre toate astea sa fii si artist. Si e greu. Regia e o meserie grea. Actorul lucreaza cu persoana sa si cu personajul, scenograful sta acasa si concepe decorul. Dar tu, regizorul, trebuie sa lucrezi cu toata lumea. Imi place sa lucrez cu viul. Pentru mine in scena e esential sa vad viata. Si greseli. Nu-mi doresc sa fac sau sa vad un bloc compact fara viata, ca un sistem inchis.

 A.I.: Dar in Germania, plecand de la Brecht si ajungand la postdramatic si la neo-realism, efectul distantarii, al ecranarii este un principiu de baza.

 C.P.: Pentru mine nu. Nu-mi place Brecht. Ma enerveaza. Decat sa vad un spectacol politic, montat in stil brechtian, mai bine stau acasa si citesc un articol pe acel subiect. Nu trebuie sa merg la teatru ca sa mi se spuna idei politice intr-un microfon. Eu am studiat filologia la Ludwig-Maximilians-Universität si apoi regie de film la Paris. Iar filmul m-a invatat ca se poate intra din perspectiva regizorului mai mult in jocul actorului, decat ne-am obisnuit sa credem. Sunt mai atrasa de metoda lui Lee Strasberg fiindca privira mea e asupra omului. Actorul e intentia mea principala, altfel as fi facut teatru de papusi. Imi place sa iau cat mai mult din caracterul omului in rol. Asa se schimba si rolul, pentru ca interpretat de actori diferiti, rolul ar deveni si el mereu altul. Asa se face ca actorii au o libertate mare in joc si se simt pretuiti, iubiti. In acelasi timp, unora le este mai frica si atunci apeleaza la masca. Dar eu urasc rolurile de compunere. Insa daca esti tu insuti, si regizorul te lasa sa fii tu insuti, esti liber.

 A.I.: In repertoriul tau se numara spectacole dupa texte ale unor dramaturgi extrem de importanti pentru paginile istoriei teatrului: W. Shakespeare, John Webster, Ferenc Molnár, Sarah Kane sau B.M. Koltes. Cum se realizeaza prin tine dialogul clasicilor cu modernii?

 C.P.: Din nou e vorba de curiozitatea de care sufar. N-am montat Goethe, Schiller, dar m-a interesat Shakespeare. Am ales acum Furtuna pentru ca eu cred ca furtuna din piesa este furtuna dintre oamnei. Un fenomen foarte actual: ce se intampla in Siria, in interiorul Uniunii Europene, faptul ca in State e posibil sa devina presedinte un impostor, cum peste tot e razboi si coruptie. Chiar si natura se revolta: sunt cutremure devastatoare... traim o furtuna in lume. Din punctul meu de vedere Prospero este un colonizator si un uzurpator. Nu cred in variantele in care Prospero e vazut ca un batran cu barba, intelept, cu cartea in mana.

 A.I.: Critica si istoricii au stabilit ca Prospero este portretul lui Shakespeare.

 C.P.: Da, dar si Caliban e Shakespeare. Autorul se regaseste in multe personaje, dar se si amuza pe propria socoteala. La Iasi spectacolul va actualiza textul, dar ii voi lasa spectatorului si o poarta spre fantezie. Shakespeare e incredibil pentru ca  e universal. In textul acesta, fiecare personaj vrea sa fie imparat. Toti viseaza la coroana, insa nici unul nu e capabil. Si-n Romania situatia e aceeasi: toti vor sa fie presedinti, dar nu sunt capabili. Am distribuit si femei in roluri masculine, in ideea ca azi si femeile vor sa devina presedinte. Uite la Hillary.

 A.I.: Atunci libertatea si viata de pe scena ar fi ideal sa concorde cu libertatea si viata din sala de spectacol?

 C.P.: M-as bucura sa-mi iasa asa. Ma voi axa pe limita sensibila dintre real si ireal.

 A.I.: Ai asteptari de la publicul iesean?

 C.P.: Nu cunosc publicul de aici. Am fost la cateva spectacole si am vazut cam cine sunt cei din sala. Ce mi-a placut e ca toate generatiile vin la teatru. Vin copii, inclusiv la spectacole dure. In Germania nu exista aceasta practica. La noi in Germania publicul e din ce in ce mai batran, tinerii nu prea vin la teatru si din aceasta cauza managerii incearca sa atraga cu orice pret tinerii in sala – sunt organizate concerte rock in teatre... Publicul aici e viu.

 A.I.: Cat de mult trebuie un regizor sa stapaneasca cartea magiei?

 C.P.: Nu stiu – unii lucreaza cu biciul, dar eu nu pot. Eu lucrez cu umor si cu dragoste pentru actor. Pentru ca tatal meu a fost actor si l-am iubit enorm, simt o mare caldura pentru actori. In Germania regizorul nu e atat de vedeta. E mai democrat. Fiecare regizor are un stil si e apreciat pentru ce face. Nu se ridica statui.

 A.I.: Exista oameni care spun ca daca visezi in limba straina a unui tari care te-a adoptat, atunci te poti considera integrat in acel spatiu. Daca visezi despre teatru, inseamna ca te-a primit teatrul? Ca esti un om al teatrului?

 E C.P.: Eu sunt mult prea angoasata ca sa visez despre teatru. Eu am tot felul de probleme pe care trebuie sa le rezolv, unde in alta parte daca nu in vise. Tot timpul ma zbat in vise cu realitatile. Deci... tot e ceva teatral acolo.

 
Articol scris de Ioana Petcu | Mie, 26/10/2016 - 13:05

AltIasi

Newsletter

Reteaua Marea Neagra
  • ImpactFM

© Teatrul National Iasi - 2012 Toate drepturile rezervate.